Ocupația horthystă a Transilvaniei de Nord nu s-a limitat doar la persecuția administrativă, la masacre pe criterii etnice, execuții sumare cu taxă pentru cei care voiau să asiste la crimele și la grozăviile publice înfăptuite de horthyști împotriva populației civile românești rămase fără apărare, ci a inițiat și o amplă persecuție pe criterii religioase împotriva românilor transilvăneni.

Ungaria a recunoscut în mod formal numai Episcopia română de Cluj-Gherla. Celelalte episcopii unite precum și toate cele ortodoxe continuă a funcționa numai de fapt, cu excepția Episcopiei ortodoxe de Maramureș care a fost complet dezorganizată prin opreliștea ca episcopul titular să se întoarcă la reședință, prin alungarea membrilor Consiliului eparhial, a preoților și ocuparea clădirilor episcopiei de către autoritățile militare. Episcopul ortodox de Oradea a fost expulzat.

Mai multe biserici din secuime au fost devastate sau dărâmate, iar materialul și obiectele sacre au fost vândute la licitație. Prin decretul publicat în Monitorul Oficial Nr. 84 din 13 aprilie 1941 a fost înființată o Episcopie ortodoxă maghiară, numindu-se un administrator în persoana lui Mihail Popof.

“Situația bisericii ortodoxe din Satu Mare a devenit dramatică după ce la 23 februarie 1941, în urma decretului-lege nr. 45 de la Budapesta “biserica este amenințată că i se ia și pământul de sub biserică împreună cu casa parohială”.

Sfânta Cruce a fost scoasă din pământ și arsă pe câmp, de asemenea troița din Satu Mare ridicată de străjeri…” ( sursa: Țara Oașului în memoria documentelor, volumul I, de Emanuil Rus și Adrian Rezeanu)