CULTURA POLITICĂ ROMÂNEASCĂ DUPĂ 1989
Cultura politică, adică atitudinile, valorile, şi comportamentele legate de sfera politicului se modifică foarte greu în timp. „Societatea românească este puternic marcată de o cultură tradiţională, derivată într-o mare măsură din izolarea din perioada comunistă”.[1] Cultura politică românească poate fi evaluată din perspectiva comportamentelor politice pe care le generează scoţând la iveală superficialitatea ei. Fiind una din componentele culturii politice comportamentul politic desemnează latura activă, pragmatică, vizibilă şi măsurată a fenomenului care ne preocupă în acest studiu.[2]
Afirmaţia conform căreia pentru România nu există alternativă la schimbare trebuie examinată cu atenţie. Adaptarea la ambientul politic este cheia stabilităţii oricărei guvernări, ceea ce presupune capacitatea de a opera modificări tactice ale diferitelor politici sectoriale.[3] Departe de a fi o excepţie, schimbarea este o caracteristică permanentă a sistemelor politice funcţionale. Schimbare de echilibru sau schimbare de structură, transformarea spaţiului politic nu e posibilă fără intermedierea, subtilă, dar necesară culturii. Cultura politică prin modul în care acţionează asupra tipului de participare politică, prin amprenta pe care şi-o pune asupra atitudinilor, este o componentă fără de care nu pot fi explicate relaţiile politice specifice unei societăţi. Fiecare comunitate politică cunoaşte o formă de cultură politică, interpretează şi se raportează la faptul politic în funcţie de valorile dominante. Supunerea sau nesupunerea, toleranţa sau intoleranţe sunt atitudini politice condiţionate cultural.[4]
Diferenţele de cultură politică între grupuri şi inadecvarea modelului propus de clasa politică cu credinţele şi comportamentele politice ale societăţii globale creează dereglări în funcţionarea sistemului politic. Pentru o acomodare a diferitelor subculturi politice cu scopurile politicii reformatoare este nevoie de o schimbare graduală, mediată prin aculturaţie şi socializare. Cum însă gradul de adeziune la modelele tradiţionale este foarte crescut pe măsură ce se coboară scara socială, şi cum modernitatea pentru România a rămas un pariu de câştigat, o „schimbare a imaginarului”[5], este doar una din alternativele posibile.[6] Rolul religiilor în formarea culturii politice este indiscutabil. Chiar dacă între politic şi religios a apărut o separare, sacrul fiind transferat în domeniul cultului, principiul ordinii face posibile împrumuturile. Convingerile religioase au influenţat, în anumite domenii, spaţiul deciziei politice. Condiţionarea dintre „ethos-ul” economic modern şi credinţă a fost analizată, în cazul protestantismului de Max Weber, care considera capitalismul ca pe o expresie a practicilor şi tradiţiilor religioase.[7] Legătura dintre religie şi cultura politică este facilitată de existenţa setului de credinţe şi de scopuri prin care cea dintâi influenţează politicul. Credinţa religioasă dă conţinut sentimentului că raţiunea nu rezolvă satisfăcător raportarea individului la umanitate şi la univers. Politica, înţeleasă ca luptă pentru influenţarea şi cucerirea puterii, spaţiul controlat de norme şi tradiţii raţionaliste, apare unora dintre contemporanii noştri ca nesatisfăcătoare.[8] Rolul şi locul culturii politice în instituţionalizarea democratică în România postcomunistă nu poate fi neglijată. Schimbarea culturală intervine în perioade lungi, uneori de câteva generaţii.[9] Lipsa unei ideologii a contestării, absenţa capacităţilor politice şi financiare de a mobiliza indivizii spre o implicare civică activă duc la persistenţa unei culturi politice ne- sau pre- democratice. Mişcările de protest, grevele, implicarea în diverse forme de campanii, reprezintă forme ale acţiunii politice democratice. Dar numărul redus şi mai ales manipularea lor de către grupuri de presiune dovedeşte că în România formele de contestare au fost distorsionate. Cultura politică din România de astăzi este „dominată de o mentalitate etatistă”, în ciuda dezastrului produs de centralizare şi planificare.[10] Din perspectiva valorilor, credinţelor şi atitudinilor cetăţeneşti faţă de sistemul politic, „populaţia din România post-comunistă părând a fi speriată de schimbare decât de status-quo-ul trecutului”.[11]
Instabilitatea politică este dovedită inclusiv la alegerile prezidenţiale din 11.12.2000 când a fost ales ex-comunistul Ion Iliescu care s-a mai aflat la conducerea statului în perioada 1990-1996 [în turul al doilea de scrutin l-a avut ca adversar pe Corneliu-Vadim Tudor(PRM); prim-ministru este Adrian Năstase (PDSR)].[12] Pentru ca o societate democratică să funcţioneze, dincolo de aspecte precum existenţa economiei de piaţă, a unei clase de mijloc importantă numericeşte, a profesionalizării elitei politice, este nevoie şi de o componentă culturală, numită de unii „componentă civilizatoare”, care devine o condiţie necesară a integrării în lumea contemporană. În această perspectivă, perioada comunistă în România a fost o formă de „incompetenţă civilizatoare”, blocând o tendinţă naturală de adaptare a societăţii la normele pe care globalizarea vieţii politice şi sociale din secolul XX le-a impus.[13] În ce priveşte România, analiza culturii politice, modul de formare al culturii civice, sunt elemente care pot contribui la adaptarea deciziei politice la specificul comportamentului şi atitudinilor politice româneşti în dinamica lor. Orice decizie politică reformistă ce se doreşte, pe termen lung, eficientă, trebuie corelată cu tipul dominant de cultură politică nu în sensul subordonării, ci pentru depăşirea în cunoştinţă de cauză a crizelor de adaptare la noile forme de organizare.[14] Afirmaţia conform căreia pentru România nu există alternativă la schimbare trebuie examinată cu atenţie. Adaptarea la ambientul politic este cheia stabilităţii oricărei guvernări, ceea ce presupune capacitatea de a opera modificări tactice ale diferitelor politici sectoriale. Preluat din antropologie, conceptul de cultură, aplicat spaţiului politic, desemnează setul de convingeri şi sentimente ce determină atitudini şi comportamente caracteristice unei comunităţi umane, în raport cu care se poate evalua eficacitatea unor iniţiative politice şi gradul de „loialitate partizană” a cetăţenilor[15]. Chiar dacă, în general, cultura politică este privită ca o componentă unitară a unei comunităţi statale, se pot face diferenţieri între diferite tipuri de subculturi, ca acelea ale elitei şi ale maselor, sau ale grupurilor etnice, religioase, care pot evalua, în funcţie de contexte, fie spre contraculturi politice, fie la intersecţia cu orizontul doctrinar se pot transforma în familii politice. Distincţia între cele două ar fi mai degrabă una de organizare instituţională, decât una de conţinut. Contraculturile însă, pot genera fenomene marginale cu un pronunţat caracter antisistemic. Rolul elitei politice ca agent al schimbării este acela de a adapta exigenţele transformării sociale şi economice la sistemul de valori. (…)
Ionel Cioabă, 4 martie 2014
Urmăriți Glasul.info și pe Google News[1] Dumitru Sandu, Spaţiul social al tranziţiei, Polirom, Iaşi, 1999, pag 45
[2] Cristian Pîrvulescu, op.cit, pag 97-99
[3] Ibidem, pag 106-107
[4] Ibidem,
[5] Ion Petru Culianu, Eros şi magie în Renaştere, Bucureşti, Nemira,, 1994, pag 19
[6] Cristian Pîrvulescu, Op.cit.,
[7] Max Weber, Etica protestantă şi spiritual capitalismului, Ed. Humanitas, Bucureşti 1993, pag 17
[8] Ibidem, pag 109-110
[9] Ibidem, pag 99
[10] Ibidem, pag, 100
[11] Ibidem, apud Bădescu Sum Uslaner, Civil Society development and democratic values in Romania and Moldova East European Politics and Societies, No. 18, 2004,pag. 98
[12] Bernd Legath, Ulrich Meer…, Istoria lumii în date, trad, prefaţă şi completări de Dr. Leonard Gavriliu, Ed. Niculescu, Bucureşti 2003, pag 504
[13] Cristian Pîrvulescu, Op.cit., pag.112
[14] Ibidem, pag. 115
[15] Cristian Pîrvulescu, Politici şi instituţii politice, Ed Trei, Bucureşti 2002, pag 106, apud Gabriel Almond, Cultura Civică, Bucureşti1997,pag 44
Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApppentru a primi postările noastre și acolo.
Romania 1989 - de la revolta populara la lovitura de Stat
By: Corvin Lupu
Oranki amintiri din captivitate
By: Dimitrie Bejan
Tratatul cu Ucraina. Istoria unei trădări naționale
By: Tiberiu Tudor
Mihai Eminescu despre Unitatea Românilor
By: Gică Manole
