RSS

Inaugurare care îndeamnă la neui…

Inaugurare care îndea…

De ce nu avem autostrăzi? De mil…

Da! Asta ne spune un …

Naționaliștii români avertizează…

Naționaliștii români …

După ce francezii au fost avanga…

După ce francezii au …

Asalt împotriva valorilor conser…

Asalt împotriva valor…

Pledoarie a unui deputat pentru …

Pledoarie a unui depu…

O nouă hemoragie dinspre PNL spr…

O nouă hemoragie dins…

Deputatul UDMR Attila Korodi: "P…

Deputatul UDMR Attila…

Ministerul Culturii a elaborat p…

Ministerul Culturii a…

«
»
TwitterFacebookPinterestGoogle+

O stea2 stele3 stele4 stele5 stele (Nu există încă evaluări)
Se încarcă...

Maghiarii, un „popor de neamuri maghiarizate”? Daci care „au pierit prin maghiarizare”?

Print Friendly, PDF & Email

Nota: Publicam capitolul ultim din TRANSILVANIA – INVINCIBILE ARGUMENTUM, carte scrisa in anii deceniului 1980, si publicata in 1990. Pe seama exclusiv a unor argumente lingvistice am formulat atunci o ipoteza care mai apoi a primit, prin studii genetice, o confirmare spectaculoasa:

nu exista „rasa maghiara”!

Maghiarii, poporul european care s-a laudat cel mai mult cu „rasa” sa, poporul europen cel mai rasist, este alcatuit in proportie majoritara din alogeni, din ne-maghiari maghiarizati. Aceasta ipoteza – deja concluzie definitiva pentru multi dintre cei interesati, trebuie cercetata in primul rand ca pe o promisiune, ca pe o sansa nesperata: de la acest adevar poate porni normalizarea comportamentului maladiv de sovin al liderilor de opinie maghiari.

Maghiarii, un „popor de neamuri maghiarizate”? Daci care „au pierit prin maghiarizare”?

[tp_product id=”198150644″ feed=”396″]

Maghiarii sunt indeaproape rude cu toti vecinii pe care, in toata istoria lor, au incercat sa-i maghiarizeze. Si au reusit! Nu pe toti, ci suficient de multi pentru a deveni europeni, îi datele lor antropometrice, genetice! Maghiarii au devenit europeni datorita amestecului cu autohtonii daco-romani, cu slavii si germanii, cu misteriosii secui. In acest creuzet demografic, elementul pur maghiar, asiatic, ugro-finic, pare a fi cu totul neinsemnat…

Ion Coja

 1. ARDEALUL NOST’

     Cu cativa ani in urma, cumpatata revista care este “Transilvania” sibiana, a publicat o lunga serie de articole semnate de Adrian Riza, sub genericul Istorie si fapte de limba (vezi nr. 6/80 si urmatoarele). Intentia acestor studii, daca am inteles-o noi bine, era sa mantuie lingvistica romaneasca de obsesia raporturilor lingvistice sud-dunarene.

Mai exact spus, asa cum comparatia romanei cu albaneza a determinat o totala reconsiderare a istoriei limbii romane, datorita asemanarilor mari dintre cele doua limbi, aproape la fel, cu aceleasi rezultate spectaculoase, s-ar putea sa se incheie si comparatia romanei cu unele limbi nordice – indo-europene, fireste, si in primul rand cu cele baltice: lituana si letona, indeosebi. Rezultatele cu care se incheie aceasta comparatie – asemanarile numeroase dintre romana si cele doua limbi baltice, ne impun anumite concluzii, nici pe departe noi. Atat numai ca ne obisnuisem noi sa nu le prea luam in seama.

Raportate la subiectul cartii noastre, aceste concluzii au darul sa intareasca interpretarea asemanarilor romano-albaneze ca efect al unui substrat comun, deci fara nici o legatură cu o patrie comuna, sud-dunareană, a celor doua limbi. Si asta pentru ca un astfel de substrat comun, indo-european (general sau dialectal – sic!), este pus in evidenta si de proiectia limbii romane in ariile lingvistice septentrionale.

(Nu este exclus ca pe baza acestor rezultate, teza migrationista – atat de mult hranita la argumentul “albanez” – in loc sa expieze de moarte buna, sa capete numai o vigoare noua, printr-o simpla si banala schimbare de sens cu privire la directia din care au “migrat” romanii in Transilvania: nu –  sau nu numai din sudul Dunarii, ci (si) din nordul spatiului cuprins intre Baltica si Marea Neagra!… Caci nu conteaza de unde au venit romanii, ci doar sa fi venit de undeva! Sa nu fie ei autohtonii in Transilvania!…

Cercetarea limbii romane intr-un context comparativ indo-european cat se poate de vast pare sa mai duca la cateva concluzii neasteptate si intr-un alt capitol de istorie a limbii romane, extrem de interesant: raporturile lingvistice romano-maghiare. Situatia este (ori pare a fi) urmatoarea:

Intre romana si maghiara exista un numar relativ mare de asemanari, (a) cuvinte si (b) sufixe lexicale, derivative, comune celor doua limbi. Cuvintele aflate in aceasta situatie, au fost etichetate fie ca imprumuturi din romana in maghiara, fie – mai des, ca împrumuturi din maghiara in romana. La randul lor, acestea din urma se impart in doua categorii:

  • (1) cuvinte maghiare cu raspandire numai in Ardeal
  • (2) cuvinte maghiare cunoscute de toti vorbitorii limbii romane (mai exact spus, ai dialectului daco-roman).

Interesul nostru este atras, fireste, de cuvintele din aceasta ultimă categorie. Inventariate de Tamas-Treml la circa 150 de unitati, aceste cuvinte ne surprind prin caracterul lor general romanesc, ca si prin calitatea unitatilor, dintre care multe sunt cuvinte extrem de bine instalate in lexicul romanesc: cuvinte des folosite, cu o polisemie bogata si cu o familie numeroasa de derivate: fel, chip, neam, hotar, seama, gand etc.

Precum am vazut mai sus, in capitolul titular, aceste asa-zise cuvinte de origine maghiara, raspandite in tot spatiul romanesc, daco-roman, par, in stadiul actual al cercetarilor, sa dovedeasca intensitatea si amploarea fenomenului de migratie romaneasca din Ardeal spre celelalte tinuturi romanesti.

Aceeasi situaţie – raspandirea pe intreg teritoriul daco-roman a unui important numar de cuvinte maghiare – capatase in interpretarea istoricilor maghiari (bunaoara la acelasi Tamas-Treml) o alta explicatie: chipurile, intreg teritoriul romanesc a fost candva stapanit de maghiari, care au disparut din Moldova si Muntenia prin romanizarea lor lenta, dar “neiertatoare”, de pe urma acestor maghiari ramanand niste toponime (in Moldova, indeosebi) si acele circa 150 de cuvinte maghiare amintite mai sus.

Inutil sa precizam ca aceasta teorie nu are absolut nici un reazem istoric propriu-zis, fiind pura fantezie si bucurandu-se de o trecere foarte mica chiar printre istoricii maghiari insisi… Ceea ce nu e neaparat o dovada de netemeinicie, fireste.

Ca pe o curiozitate, sa mentionam si parerea lui Robert Roesler insusi, cu care Tamas-Treml vine astfel in contradictie:

“Elementele unguresti in limba romana nu sunt multe: putinul pare a fi luat din timpuri recente” (op. cit., p. 124).

Solutia spre care nazuie o serie intreaga de cercetari mai noi – noi si ca metoda de cercetare, printre care si cea amintita mai sus, a lui Adrian Riza, pare a fi ceva mai buna decat toate: cele mai multe dintre aceste cuvinte au fost puse in mod gresit pe seama unei influente maghiare asupra romanei. Motivele:

 

  1. Mai intai, ca si in cazul cuvintelor “albaneze”, nu exista nici o motivatie externa a acestor imprumuturi. Bunaoara motivatia prestigiului cultural ori politic sau economic, cu totul inexistent, ineficient, caci niciodata nu l-a avut limba maghiara in raport cu cea romanească. Exact ca si in cazul cuvintelor “albaneze”…

 

  1. Mai apoi, cercetate în contextul lingvistic ugro-finic, aceste cuvinte se dovedeste ca nu apartin fondului ugro-finic, deci nu e deloc probabil ca maghiarii au venit cu ele din Asia.

 

  1. O critica atenta a faptelor considerate strict in sine, ne pune in fata unor constatari care nu rimeaza cu ceea ce, de bine, de rau, cunoastem cu oarecare precizie. Bunaoara originea maghiara a cuvantului oras, pe care mizeaza in continuare lingvistica romaneasca “oficiala”, vine în contradictie cu faptul elementar ca o populatie europeana nu prea are cum dobandi acest cuvant de la o populatie migratoare, venita din haurile Asiei, atrasa tocmai de luminile si promisiunile oraselor europene.

E drept, aceste orase nu supravietuisera in Dacia, dar amintirea lor e putin probabil ca se stersese cu totul. Fireste, acest considerent nu este suficient pentru a renunta la etimologia maghiara a cuvantului oras. Nici macar nu l-am aminti daca ar fi singurul, dar lui i se adauga alte considerente, cu care concorda in sensul mentionat. Bunaoara cele de ordin fonetic, care pun in evidenta dificultatea de a-l “deriva” pe oras din varos.

Altminteri, respingerea acestei etimologii contravine “intereselor” noastre. In fapt, aceasta etimologie (ung. varos > rom. oras) ar contrazice, cu puterile ei mai mici, teoria migrationista, caci daca romanii ar fi venit din sudul Dunarii, unde viata oraseneasca nu a incetat sa infloreasca, e foarte probabil ca ar fi adus cu ei si un nume sud-dunarean al orasului…

Asadar, respingerea acestei etimologii maghiarizante, ca si a altora asemanatoare, nu ar fi efectul unei supuneri la niscai orgolii ori interese “nationale” stupide, inversunate impotriva oricarui imprumut lingvistic din limba maghiara. Ne indoim de etimologia maghiara a lui oras, din motive strict lingvistice, desi aceasta etimologie sprijina teza originii noastre nord-dunarene! (In legatura cu graba de a atribui o origine maghiara unor cuvinte romanesti, vezi Simeon C. Mândrescu,Elemente unguresti in limba romana, Bucuresti, 1892.)

 

  1. Observatia cea mai importanta este ca multora dintre aceste cuvinte asemanatoare in romana si maghiara nu li se gaseste vreun corespondent in alte limbi fino-ugrice, asa cum ne-am astepta, ci in limbi indo-europene cu care romana e sigur ca n-a avut nici un contact: persana, afgana s.a. Deci cum sa explici aceste asemanari decat pe baza unei limbi autohtone, de origine tot indo-europeana?! Urme ale acestei limbi le gasim asadar in limba romana si in limba maghiara, unde ele au patruns prin autohtonii care s-au maghiarizat in campia panonica. Aceasta limba autohtona Adrian Riza nu risca sa o numeasca foarte clar ca este cea dacica – o facem noi in locul dumisale, dar numai pentru a simplifica lucrurile. Spre a le face mai clare. In acelasi scop vom relua, mai in detaliu, intreaga chestiune:

Limba romana, ca limba romanica, face parte din familia de limbi indo-europene. Caracterul indo-european al limbii romane s-a accentuat – am putea spune – prin contactul romanei cu alte limbi indo-europene, din care a imprumutat multe cuvinte: limbile slave, greaca, germana etc., asa cum si caracterul romanic si l-a accentuat prin imprumuturi moderne din alte limbi romanice, franceza si italiana, îndeosebi.

Lingvistii romani, ajutati si de cei straini care au avut frumoase preocupari in acest sens, au stabilit, in linii mari, care sunt cuvintele romanesti de origine latina, de origine slava, greaca etc. Au stabilit, de asemenea, ca un mare numar de cuvinte sunt imprumutate din limbi apartinand altor familii, nu celei indo-europene: turcesti, tatare, maghiare etc.

Unui mare numar de cuvinte romanesti insa, nu i s-a putut stabili originea prin comparatia limbii romane cu acele limbi despre care se stie ca au intrat candva, cumva, in contact cu romana. Sunt asa-numitele cuvintele cu etimologie necunoscuta. Cateodata insa, unele dintre aceste cuvinte cu etimologie necunoscuta se dovedesc a fi foarte asemanatoare, ca  inteles si aspect fonetic, cu cuvinte din limbi indo-europene despre care se stie, cu maxima certitudine, ca nu au fost niciodata in situatia de a ne imprumuta cuvinte.

Asadar, cuvinte romanesti de origine indo-europeana, dar care n-au ajuns in romana nici prin latina, nici prin imprumut din alte limbi indo-europene, slava sau greaca etc. Care va fi originea acestor cuvinte, cum le vom considera deci? Rezolvarea cea mai acceptabila este prin limba (sau una dintre limbile) autohtonilor din Dacia, din spatiul carpato-danubiano-pontic.

Noi nu cunoastem decat foarte, foarte putin limba populatiei autohtone, daco-getice. Prin comparatia cu albaneza am identificat circa o suta de cuvinte comune, pe care le-am considerat a fi fost dacice. Dar limba acestor stramosi daci, mai mult sau mai putin inrudita cu albaneza, era totusi, oricum, o limba indo-europeana. Comparatia limbii romane cu albaneza nu poate epuiza fondul indo-european mostenit de romana prin limba populatiei geto-dace, autohtone.

Chiar daca limba acestora va fi fost foarte inrudita cu limba vorbita de stramosii albanezilor. Asa cum, bunaoara, prin comparatia romanei cu italiana (sau orice alta limba romanica) nu este epuizat fondul latin al celor doua limbi. Drept care este justificata orice comparatie a limbii romane cu alte limbi indo-europene, oricat de indepartate ar fi acestea din punct de vedere genetic (adica istoric) ori geografic fata de limba romana.

Rezultatul la care am putea astfel ajunge nu e deloc neglijabil: sa stabilim care dintre cuvintele romanesti cu etimologie pana azi necunoscuta au corespondenti indo-europeni, apartin deci fondului indo-european. Pasul urmator: atribuirea acestor cuvinte mostenirii geto-dacice nu mai este nici obligatoriu, nici foarte important.

Cercetarea limbii romane in contextul vast indo-european a fost initiata de B. P. Hasdeu, dar el nu a gasit la vremea aceea ecoul necesar pentru a angaja pe aceasta cale lingvistica romaneasca. Dupa ce prin Densusianu sau Puscariu si elevii acestora lingvistica istorica romaneasca a obtinut cam tot ce se putea obtine din orizontul romanic si balcanic in care s-a situat, revenirea la orizontul indo-european pare sa fie azi singura cale de a avansa in chip sensibil. Aceasta revenire se face destul de precaut – ca sa nu zic timid – in lingvistica academica universitara (cu exceptia regretatului G. Ivănescu), dar este foarte “la moda” printre cercetatorii asa-numindu-i ne-institutionalizati…

Cele publicate de Adrian Riza in “Transilvania” ne conving de oportunitatea deschiderii sistematice spre orizontul indo-european in cercetarea limbii romane. Nu numai pentru a rezolva problema cuvintelor cu etimologie necunoscuta. Deja, aceasta deschidere a corectat cateva etimologii pe care miza lingvistica romaneasca. Asa de pilda, numeralul suta nu “mai” este de origine slava in limba romana, ci, probabil, vine din substrat, concluzie la care s-a ajuns prin largirea ariei de comparatie a romanei cu alte limbi. Asadar, aceasta situare in context vast indo-european ne va pune, probabil, si in situatia de a relua discutia asupra unor etimologii ce pareau definitiv rezolvate.

Acesta pare a fi si cazul cuvintelor maghiare intrate in limba romana. Cercetarea atenta a acestor cuvinte duce la concluzia – probabil corectz – ca, de cele mai multe ori, avem de-a face cu cuvinte indo-europene, pastrate in romana gratie autohtonilor romanizati in Dacia si intrate in maghiara prin autohtonii din Panonia care s-au maghiarizat. Asa s-ar explica bunaoara faptul ca adeseori aceste cuvinte “maghiare” au in limba romana o situatie mai buna ca in maghiara: polisemie mai bogata, familie de derivate si compuse mai numeroase etc.

In ce masură acesti autohtoni – aceiasi in Dacia si Panonia sau indeaproape inruditi – erau tot daci, e, deocamdata, greu de precizat. Desigur, va avea haz sa dovedim vreodata ca dacii n-au pierit exterminati de Traian – cum s-au straduit sa demonstreze cateva generatii de istorici unguri, ci dacii – parte din ei, cei din Panonia, vor fi “pierit” prin… maghiarizare! De aceasta concluzie se pare ca ne apropiem prin cercetarile intreprinse in ultimii ani!

Aceste cercetari au meritul de a deschide (sau redeschide) o perspectiva pana azi aproape complet ignorata de toti cei care s-au angajat in vreun fel în disputa romano-maghiara in jurul Transilvaniei. Anume, este vorba despre rolul autohtonilor panonici in constituirea limbii maghiare si, deci, a poporului maghiar. Mi se pare neindoios ca acesti autohtoni au existat si ca au contribuit cu ceva la plamada etnica maghiara.

Aspectul somatic european, pe care il au foarte multi maghiari, este o dovada si, in acelasi timp, o realitate ce nu poate fi altfel explicata. Ne putem intreba chiar despre proportiile acestui amestec, iar raspunsul s-ar putea sa fie descumpanitor pentru fanaticii sovinismului maghiar. Istoricii din ultima vreme, care au cercetat migratia barbara, sunt cam cu totii de acord ca navalitorii barbari, pusi pe jaf cum erau, isi atingeau scopul indeosebi in masura in care se puteau deplasa mai iute decât localnicii. Erau o forta de soc, relativ putini la numar, iar nu un puhoi uman revarsat din stepa. Astfel ca numărul maghiarilor propriu-zisi, adica asiatici, va fi fost relativ mic, de ordinul zecilor de mii.

In compensatie, numarul localnicilor autohtoni pare sa fi fost mult mai mare. Dupa parerea unora, Europa era populata, in urma cu o mie de ani si mai bine, de un efectiv uman care, apoi, a sporit pana in zilele noastre de vreo 4-5 ori, nu mai mult. Luand in calcul chiar raportul de 1 la 10, tot acolo ajungem: numarul localnicilor autohtoni a fost mult mai mare decat al navalitorilor razboinici.

De asemenea, se stie ca aportul la sporul demografic este mult mai mic la razboinici decat la celelalte categorii sociale si mai ales inferior fata de aportul taranilor, al celor cu indeletniciri mai tihnite… Incercand sa reconstituim, cat de vag, acest raport, trebuie sa avem in vedere si modul de viata al autohtonilor, risipiti in comunitati social-economice restranse, desi numeroase, dar neputand face fata atacului de jaf barbar din pricina dificultatii cu care acesti autohtoni sedentari comunicau intre ei, a dificultatii de a se organiza cu repeziciune impotriva atacatorilor. Astfel ca era cu putinta pentru un grup putin numeros de razboinici navalitori, jefuitori, sa se instapaneasca asupra unei populatii sedentare mult mai numeroase. O stapanire care nu dura, de obicei, prea mult.

Cea maghiara n-a avut aceeasi soarta, din pricini exceptionale. Una din ele a fost concursul favorabil acordat de papalitate statului ungar, dupa crestinarea maghiarilor. Dar nu trebuie confundata institutia politica cu realitatea demografica, etnica, intru nimic afectata de supravietuirea statului ungar, ca expresie a unui raport favorabil initial navalitorilor maghiari si urmasilor acestora, care alcatuiau o patura etnic relativ omogena. Aceasta omogenitate se va dilua mereu, prin maghiarizarea autohtonilor…

Nu insistam! Dar credem ca este foarte important pentru discutia noastra sa se lamureasca bine aceasta chestiune, a raportului numeric dintre populatia autohtona panonica si cuceritorii maghiari veniti din Asia. Ipoteza ca acesti autohtoni erau indo-europeni, inruditi cu autohtonii din Dacia, ar fi de mirare sa nu se confirme si la un examen amanuntit al datelor, cand stim ce zicea Herodot, despre traci, anume ca ar fi fost poporul cel mai numeros din Europa.

Fireste, nu ne apucam noi sa identificam acest fond tracic, indo-european, al limbii si al poporului maghiar. Dar ni se pare neindoios ca el exista. Iar acest fapt, odata confirmat, e cu neputinta sa nu marcheze in vreun fel oarecare discutia in care ne-am angajat!… Personal, inregistrez aceasta situatie ca o lumina neasteptata venind din intunericul acelor secole indepartate si purtand in ea pentru noi, cei de azi, promisiunea unei solutii cu totul nescontata.

Pana atunci, sa ne mai aducem aminte ca dintotdeauna statul ungar a dus sistematic o politica de maghiarizare. Ar merita si acest fenomen sa fie cercetat cu rigoare, sine ira et studio, chiar daca el a declansat multe drame, la care nu poti sa ramai insensibil. Sa cunoaştem proportiile si conditiile in care s-a produs aceasta maghiarizare in regiunile locuite de romani – si asta ne duce pana dincolo de Tisa, in vestul acesteia – este important in discutia noastra din mai multe motive. Nu neaparat pentru a ne afirma niste drepturi astfel sporite, cat pentru a ne putea explica, pentru a putea “intelege” lucruri care pentru noi sunt, deocamdata, de neinteles.

De ce mi-e de neinteles aceasta politica de maghiarizare? Pentru ca ea a culminat in secolul trecut, in deceniile urmatoare instaurarii dualismului, cand devine, precum spuneam intr-un capitol anterior, politica de stat, cu institutii si practici legiferate, specializate in “maghiarizare”. Si cand, rezumand intreaga chestiune, circula laitmotivul “Ungaria va deveni maghiara sau nu va mai fi deloc” sau, in formularea lui Kostenszky, “ori noi vom fi nimiciti, ori nationalitatile trebuie sa se contopeasca cu noi: tertium non datur” (in “Nemzeti Politika”, p. 25. Textul Vagy mi semmiülünk meg, vagy  a nemzetiségeknet kell belénk olvadinok: “tertium non datur”. Apud Aurel C. Popovici, Stat şi naţiune, p. 38).

Comentand acest “silogism”, Aurel C. Popovici nu reuseste nici el sa-l inteleaga, numindu-l, pe drept cuvant, “o idee de-a dreptul patologica”… Ciudat e ca o lansase revolutionarul L. Kossuth:

“Sa ne grabim, sa ne grabim sa ungurim pe toţi croatii, romanii si slavii, ca, de nu, pierim!”…

Acelasi Kossuth care, in focul revolutiei de la 1848 se adresa conationalilor sai cu aceste cuvinte, intr-adevar memorabile:

“Cand am pierde cuvintele limbii materne, ne-am pierde si sufletul. A pierde nationalitatea este a muri ca popor, fara nationalitate viata este de prisos… De aceea nationalitatea si limba e mai scumpa decat libertatea, caci libertatea se poate recastiga, dar nationalitatea niciodata.”

Cata valoare aveau insa aceste vorbe pentru Kossuth insusi, ca si pentru urmasii sai, de vreme ce salvarea natiei maghiare ei o aflau in maghiarizarea croatilor, romanilor si slavilor, pe care le era atat de usor sa-i vada parasindu-si limba, “pierzandu-si sufletul” adica, si devenind peste noapte maghiari?! Ce fel de maghiari? Fara suflet?… Evident, avem de-a face cu o confuzie, dintre cele mai nefiresti in conditiile Ungariei dualiste: confuzia dintre natiune si stat, intre natiunea maghiara si statul ungar multinational.

Sa ne aducem aminte care erau conditiile propriu-zise in care s-a lansat acest apel disperat al maghiarimii: in Ungaria de dupa 1867 traiau urmatoarele neamuri de oameni: maghiari, sarbo-croati, romani, slovaci, sasi si svabi, tigani, ruteni si ucraineni. La un loc, vreo 16.000.000. Dintre acestia, maghiarii erau 6.403.687, iar nemaghiarii 9.335.684, dupa datele publicate in urma recensamantului din 1892.

Chiar si aceste cifre, atat de defavorabile maghiarilor, erau “umflate”, printr-o cunoscuta practica maghiara.

(Cf. Dr. Iulius Iung, Römer und Romanen in den Donaulädern, 1877, p. 300:

“In recensaminte, de exemplu, domneste stradania de a-i scoate pe maghiari mult mai numerosi decat sunt in realitate”.)

Aurel C. Popovici, in lucrarea La Question roumaine (1918, p. 67), referitor la cifrele de mai sus precizeaza ca

“printre maghiari sunt inclusi aproape toti evreii din Ungaria, in numar de 638.314. Numarul real al maghiarilor nu poate fi mai mare de 5-5,5 milioane. Desi nu admitem ca maghiarii ar fi in numar de sase milioane patru sute de mii, totusi vom accepta aceasta cifra in prezenta lucrare”

Vom proceda deci si noi la fel!

Asadar, daca politicienii unguri ar fi reusit in ceea ce incercau sa faca, deveneau maghiari si restul de 9,3 milioane de nemaghiari. Adaugati la cele 6,4 milioane de maghiari propriu-zisi, se obtinea un numar de 16.000.000. Fireste, pe loc, imediat, in epoca, se mai putea face distinctia intre cele doua categorii de maghiari, dar dupa trei-patru generatii aceasta deosebire ar fi devenit inoperanta. Si cu totii, in Ungaria, ar fi devenit ce: maghiari sau maghiarizati?

Istoria cunoaste – ar putea spune unii – situatii asemanatoare: politica de germanizare a polonezilor sau de hispanizare a bascilor ori de rusificare a moldovenilor s.a.m.d. De ce n-ar fi existat si o politică de maghiarizare a nemaghiarilor din Ungaria? A romanilor, bunaoara?!… Intru cat, in ce masura aceasta politica de maghiarizare ar fi fost neobisnuita, starnind mirarea noastra!

Raspunsul e usor de dat: spre deosebire de cazurile “similare”, cand se urmarea ori se produce de la sine deznationalizarea unor minoritari, in cazul Ungariei de dinainte de 1918, maghiarii alcatuiau ei o minoritate etnica, iar asta nu-i impiedica sa urmareasca deznationalizarea majoritatii populatiei.

Las’ ca acest proiect era irealizabil, dar ne umple de mirare evidenta faptului ca prin aceasta maghiarizare, al carei unic scop era pastrarea statului ungar in hotarele sale nefiresc de cuprinzatoare, poporul maghiar ar fi incetat sa fie maghiar, devenind un popor de indivizi maghiarizati, ceea ce e cu totul altceva, dupa parerea mea. Caci nu cele 6 milioane de unguri ar fi maghiarizat pe cei 9 milioane de nemaghiari, ci acestia mai curand ar fi reusit, de fapt sa-i de-maghiarizeze pe maghiarii propriu-zisi, maghiarii mai ramanand in cuprinsul Ungariei Mari numai cu numele! Spre acest mixtum compositum etnic, lipsit de nationalitate propriu zisa, era impins poporul maghiar de conducatorii si ideologii sai politici. (Cf. Acelasi Aurel C. Popovici:

“… parerea tuturor celor care cunosc Ungaria, ca adevaratul  (s. n.) popor maghiar nu este nici pe departe atat de exaltat (s. n.), cat mai ales exaltata este clasa lui conducatoare.”)

Nu am nimic impotriva la amestecul de rase, dar a face din asta politica de stat mi se pare un lucru la fel de condamnabil, de nefiresc, ca si interzicerea amestecului intre rase. Numai in acest fel seamana sovinismul maghiar cu apartheidul. In fapt, politicianismul maghiar de odinioara cultiva ura nu fata de alte neamuri, ci fata de cei de alt neam, traitori in Ungaria, si care refuzau sa se considere maghiari. Sa simta ungureste!… Sa se maghiarizeze!

“Rasismul” maghiar este aparent, el se poate numi astfel numai pentru caracterul sau silnic, pentru dispretul aratat fata de fiinta umana, dar acest dispret nu este aratat fiintelor umane din alte rase decat in masura in care li se neaga acestora, concetatenilor de alta rasa, de alt neam, dreptul de a ramane ceea ce se stie fiecare ca este.

Apartheidul real, propriu zis, facand din acest drept o obligatie, este ceva mai rational, mai uman (sic!) decat ceea ce se petrecea in Ungaria de alta data! E atat de aberanta politica de maghiarizare dusa inainte de 1918 – dar si dupa, de data aceasta cu minoritatile propriu-zise din Ungaria de drept, cea de dupa Trianon – incat ai crede ca se urmarea prin ea disparitia poporului maghiar.

E drept, prin maghiarizarea celorlalte nationalitati ar fi supravietuit un stat, niste hotare conventionale, dar aceasta nu pentru multa vreme, caci ramaneau aceste hotare si mai lipsite de identitate nationala, de reazemul etnicitatii, transformand etnicitatea intr-o fictiune geografica. Incat, pentru cine e capabil sa se detaseze de sloganele si formulele propagandei iredentiste si ale mentalitatii care ii da fiinta, devine evident faptul ca Pacea de la Versailles, care a redus Ungaria la hotarele ei etnice adevarate, a salvat poporul maghiar, in ceasul al doisprezecelea, l-a salvat de la o iminenta disolutie etnica, consecinta fireasca, logica, inevitabila, a politicii de maghiarizare, atat de aberanta in pretentia de a impune silnic unei majoritati etnia unei minoritati, proces ce nu putea avea alt deznodamant decat disparitia in fapt a acestei etnii.

“Maghiarii, care sunt sase milioane la numar (8 milioane dupa recensamantul oficial, care este insa absolut inexact) – scria in 1904 reputatul etnograf Albrecht Wirth – au castigat pentru maghiarism multi germani si evrei, dar si-au corupt in schimb, pana in adancul ei, propria lor natiune.” [106]

“Astfel – conchidea si Aurel C. Popovici – maghiarii sunt pe cale sa devina cea mai bastardizata natiune din  Europa.” [107]

Fireste, in principiu, cuvantul “bastard” e inacceptabil intr-o discutie serioasa si nu i-am ierta lui Aurel C. Popovici ca-l foloseste, daca n-am avea temeiuri noi, adaugate celor care il vor fi determinat pe Aurel C. Popovici sa foloseasca un cuvant atat de dur, de drastic: poporbastardizat… Cuvantul, repet, este inacceptabil, in principiu! In principiu… Adica in situatiile in care suntem cat de cat obisnuiti sa ne aflam, in situatiile cat de cat normale!

Adevarul este insa ca discutand procesul si politica de maghiarizare iesim cu totul din zona normalului, trecand dincolo si de anormalitate – daca se poate spune asa, in haul halucinantului!… Spre asemenea taramuri ma simt purtat cand aflu, bunaoara, ca in sprijinul acestei politici de maghiarizare a functionat in Ungaria, in anii primului razboi mondial, legea dupa care orice roman ardelean era scutit de razboi daca se… declara maghiar ori secui!… Exact asa!… [108]

Sa zabovim putin asupra acestei… acestei cum s-o numim?!… Razboiul incepuse, asadar, declarat de Austro-Ungaria, deci si de Ungaria, iar aceasta situatie a fost apreciata – satanic, as zice – ca un bun prilej pentru a mai “cumpara” cateva sute ori mii de suflete ratacite, necajite, de neispraviti, tentandu-i cu favoarea scutirii de razboi.

Deci guvernul ungar tragea nadejde sa duca razboi nu cu maghiari, ci cu ne-maghiari! In aceste conditii, victoria era greu de apropriat prin luptatori care ar fi avut asa putina tragere de inima pentru izbanda maghiara! Deci nu victoria in razboi pare sa fi fost scopul angajarii Budapestei in conflagratia ce se stia ca va deveni atotcuprinzatoare, ci prilejul potrivit ce li se oferea astfel spre a mai reduce din numarul ne-maghiarilor, trimitandu-i pe front, sa moara pentru Ungaria cei ce tineau sa se considere mai departe romani, sarbi, slovaci, sasi etc., si facandu-i unguri pe cei ce, de teama frontului, erau in stare de orice ticalosie!… De orice lasitate!… De sperjur! Nu-i pot spune altfel! Sporind astfel numarul “maghiarilor”!…

Iar romani ramanand sa se numeasca mai departe cei ce nu pregetau sa-si riste viata, dar sa ramana romani, multi dintre ei trecand muntii si inrolandu-se sub tricolorul Tarii, spre a o intregi, dupa visul poetului si al neamului, de la Nistru pana la Tisa…

Desigur, guvernantii de la Budapesta aveau si ei nadejdea victoriei, dar pentru aceasta victorie urmau sa lupte nu ungurii, ci nemtii, austriecii, bulgarii, turcii…

Nu e de mirare atunci ca la incheierea razboiului, la masa tratativelor, sacrificiul de sange maghiar n-a putut invoca nici un Oituz, Marasesti sau Marasti, ci doar dreptul de cuceritor al lui Attila si compania de odinioara. Vitejii honvezi facusera razboiul mai mult in cafenele, cum nota Octavian Goga, ceea ce nu putea decat sa diminueze dreptul de a invoca… dreptul istoric, al descendentilor din cuceritorii de odinioara!

La fel s-au desfasurat lucrurile si-n al doilea razboi mondial!…

Dar nu aici voiam sa ajung! Ideea de a-i scuti de front, de razboi pe toti ne-maghiarii care acceptau sa se declare unguri sau secui, sa “treaca” la unguri, idee pe cat de ticaloasa, pe atat si de stupida, denota din partea guvernantilor de la Budapesta, care o concepusera, o ciudata lipsă de respect, de consideratie pentru ideea – de data aceasta e vorba de “ideea” platonica – de popor maghiar, de natie ungara.

Deschizand spre maghiarime portile prin care sa treaca toti cei – cum sa le zic altfel decat cum imi vine?! – ce la ceas de cumpana pentru tara lor sunt gata sa se lepede de orice pentru a-si salva pielea, aceasta numai politica patriotica si responsabila nu poate fi numita, ci tembelism politic. Curat ca aceasta politica, impinsa cu asemenea metode pana la capatul vizat, ar fi dus la bastardizarea poporului maghiar.

Repet: cine are minte ca sa priceapa – si sunt destui acestia si printre vecinii nostri – luand seama la cele ce se petreceau in Austro-Ungaria de odinioara, va trebui sa recunoasca – macar dupa principiul in tot raul e si un bine  – ca prin Tratatul de la Trianon s-au pierdut niste granite care, fireste, maguleau unele orgolii de duzina, dar in schimb a fost salvata natiunea maghiara ca natiune etnic omogena, unitara!

Rar se poate vedea o mai mare contradictie intre politica si ideologia – daca nu e prea mult s-o numim asa – oficiala, a oamenilor si a partidelor politice, si interesele autentic nationale. De aceea ma intorc si reiau un citat din acelasi Aurel C. Popovici, transcriindu-l integral:

“parerea tuturor celor care cunosc Ungaria e ca adevăratul popor maghiar nu este nici pe departe atat de exaltat, cat mai ales exaltata este clasa lui conducatoare: diferitii transfugi constituiesc un adevarat blestem pentru insasi maghiarimea”

Transfugi, adica deznaţionalizati, renegati, fapturi lipsite de sira spinarii si de orice avant sufletesc generos, oameni fara inima si fara obraz, “patriotii” cum ii considera oficialitatea maghiara, alegandu-si deseori dintre acestia agentii cei mai zelosi ai politicii de maghiarizare!

Ramai inca si azi stupefiat sa vezi pana unde puteau ajunge ideologii acestei maghiarizari, nici pe departe inconstienti de pericolul naruirii propriei etnicitati maghiare, ci, in replica, teoretizand “stiintific” superioritatea indivizilor rezultati prin… amestecul de rase, intrucat natura, vezi, Doamne, “prefera in mod deosebit incrucisarile de rasa”…

Culmea este ca aceasta politica, atat de sovina si, totodata, atat de anti-maghiara in consecintele ei funeste – consecinte de care i-a ferit pe unguri rezistenta tenace a celorlalte popoare, aceasta politica atat de absurda a avut si literatura ei. Iata o mostra, ceva mai lirica:

“Colosalul bazin al Ungariei este asemanator caldarei vrajitoarelor lui Macbeth. Bazinul maghiar, la periferii cu nationalitatile, are la centru, la baza, invincibilele elemente ale maghiarismului. Providenta sta de paza langa aceasta caldare si de veacuri arunca in ea tatari, turci, germani, sarbi, valahi, evrei si tot ce este in lume. Iar ceea ce se arunca in aceasta caldare, fierbe, clocoteste si alimenteaza forta maghiarismului. Iata puterea rasei maghiare. Aceasta mixtură face ca femeile maghiare sa fie cele mai frumoase din lume, barbatii – cei mai viteji, deoarece in caldare, prin fierbere, s-au evaporat toate pacatele fiecarei rase, iar toate virtutile acestora s-au adunat intr-un singur manunchi maghiar…” (Eugen Rákosi) [109].

Cred ca e inutil sa intrăm in detaliile biografice ale acestui ardent condeier, pentru a preciza cat era de maghiar…

*

Cele petrecute in anii de dupa 1867 nu au fost decat momentul de varf, de potentare maxima a unor tendinte si practici indelung exersate, de-a lungul intregii istorii maghiare. Drept care ne vedem obligati sa ne intrebam care ar fi rezultatul, per total, daca am incerca sa facem distinctia intre maghiari si maghiarizati. Fireste, o asemenea distinctie se poate face si la noi, intre romanisi romanazati, si oriunde aiurea. Rezultatele – in masura in care am putea ajunge la rezultate – cred ca vor fi mult diferite, bunaoara al raportului maghiari – maghiarizati, fata de romani – romanizati! (Desi principala deosebire, intre romanizare si maghiarizare nu e de ordin cantitativ, ci calitativa: cei ce s-au romanizat de-a lungul secolelor de istorie romaneasca au facut-o absolut liberi de orice constrangere exterioara, drept care, “devenind” romani, viata lor a continuat sa se desfasoare dupa aceleasi tipare de pana atunci.)

De aceea ma intreb daca nu cumva aceasta politica de maghiarizare, sustinuta de un aparat propagandistic, legislativ si administrativ atat de vast, nu este efectul maghiarizarii insesi, gasind adica adeptii cei mai fanatici in persoana celor mai de curand… maghiarizati. Nu cumva sovinismul maghiar, cu manifestarile sale atat de nefiresti, de exagerate, nu cumva este consecinta unui exces de zel, a unei reactii aproape patologice care a marcat, la unii, pasul dramatic al acceptarii unei noi nationalitati? Mai mult, a unei nationalitati ostile celei parasite, celei parintesti?!… Gestul maghiarizarii avand, in fapt, valoarea si semnificatia intima a unei tradari rusinoase! Reactia excesului de zel a acestor “transfugi” e tipica si s-a verificat de nenumarate ori in istorie!… Zelul neofitului, intr-un fel.

Ma incearca acest gand mai intai determinat, probabil, de constatarea ca foarte multi dintre autorii maghiari ale caror teze si lucrari au starnit paginile de mai sus, nu erau de origine etnica maghiari, ci se maghiarizasera, luandu-si un nume nou si straduindu-se, probabil, a dovedi ca si-l merita mai mult chiar decat cei ce si-l mostenisera. Nu uit, in acest context, nici ca unul din inceputurile vrajmasiei dintre romani si unguri l-a constituit neintelegerea dintre Matei Corvin si Stefan cel Mare, adica dintre un roman si un roman maghiarizat!! Asa cum si confruntarea armata dintre romani si maghiari, de la Posada, fusese provocata de Carol Robert, tot un maghiarizat.

Fireste, aceasta vrajmasie, atata cata mai exista astazi – iar noi, romanii, am fost mereu gata sa credem ca ea a disparut – se cuvine cercetata, ca orice lucru real, spre a fi indepartata, ca orice lucru rau, neplacut, malefic. Indepartarea cauzelor si a faptelor care genereaza neincrederea si dusmania intre oameni este de datoria oricarui om de buna credinta care nazuieste sa impartaseasca altora din gandurile sale. In acest scop am tinut sa fac acum, la sfarsitul cartii, considerentele de mai sus, din acest ultim capitol. Nu pentru a afirma sau insinua lipsa de consistenta a etnicitatii maghiare, gradul ei redus de “maghiaritate”.

Fiecare natiune gaseste alte cai, proprii, de a-si afirma identitatea si omogenitatea. Si ii va fi usor, oricarui bun cunoscator al istoriei maghiare, sa enumere temeiurile identitatii etnice, de neam, a ungurilor. Cele de mai sus insa, in mod inevitabil, daca le vom adanci fara nici o idee preconceputa, ne vor duce la concluzia ca puntile de legatura dintre popoarele noastre sunt mult mai numeroase si mai trainice decat cele pe care le avem in vedere de obicei, si chiar si atunci de multe ori din complezenta formala, fara sa credem noi insine prea mult in ele!

Nu! Situatia este cu totul alta! Nici pe departe nu s-au identificat toate punctele in care ne intalnim si consonam. Iar foarte multe dintre motivele ce ne-au invrajbit odinioara, daca le privim azi mai atent sau numai ca efect al perspectivei istorice schimbate, se arata ca pot deveni prilej de infratire ori macar de impacare… Iata, aceasta mult pomenita maghiarizare si secuizare, atat de uracioasa si de odioasa ca politica, privita ca un fapt ireversibil – asa cum este in multe cazuri – de ce sa n-o interpretam ca factor de inrudire (sic!) sui-generis.

Personal, constiinta ca multi maghiari ori secui de azi sunt urmasii unor romani deznationalizati odinioara ma face sa nutresc o vie simpatie pentru vecinii nostri care, iata, deci!, ne sunt mai mult decat vecini! Intr-o masura oarecare, rude!… Cred ca e bine sa stim cat mai exact in ce masura. Iata deja un subiect a carui cercetare ne ofera, pentru viitor, prilejul unei firesti colaborari.

Sa recapitulam:

– maghiarii – putini la numar, spun istoricii, vin de unde i-or fi adus aici necazurile, ca nimeni nu pleaca de bine, ci de rau, si-si afla in Panonia o patrie noua. Aici locuiau niste oameni, autohtonii, al caror neam nu ne e prea bine cunoscut, dar anumite fapte lingvistice par sa dovedeasca un lucru ce merita studiat temeinic cat mai curand: acesti autohtoni panonici vorbeau o limba indo-europeana, inrudita cu limba acelor autohtoni din Dacia care, prin romanizare (sau romanizare!!), au devenit romanii de mai tarziu. Intre maghiarii veniti din Asia si autohtonii panonici s-a produs un amestec etnic, gratie caruia maghiarii s-au “europenizat” din punct de vedere antropologic, cultural etc.

– la sfarsitul mileniului intai, se creeaza statul ungar, constituit pe principiul ca regnum unius linguae imbecile et fragile est, asadar cu totul strain de ideea impunerii unei anumite nationalitati. (Nu intamplator coroana regelui Stefan o vor purta o multime de capete ne-maghiare…). Ulterior insa, din motive care si ele ar merita o atentie speciala, incepe sa se nasca si sa se organizeze o politica de maghiarizare a celorlalte nationalitati. In Transilvania, această politica i-a vizat indeosebi pe romani si secui. Drept urmare, nu putini au fost romanii care s-au maghiarizat. Proces care continua în Ungaria si in zilele noastre.

– se poate vorbi si de o românizare a ungurilor, sasilor si secuilor. In primul rand a celor ce au parasit Transilvania, preferand Moldova ori Muntenia, unde nimeni nu i-a constrans in vreun fel sa renunte a mai fi unguri ori secui sau sasi. Fatalmente insa, acesta a fost rezultatul, caci asa e in ordinea firii, mai ales ca era vorba de destine individuale, cel mult ale unor mici comunitati. Romanizari spontane s-au petrecut si-n Ardeal, in ciuda politicii de maghiarizare!… In plina campanie de maghiarizare, dupa 1867, autoritatile raporteaza ingrijorate ca românizările spontane sunt mult prea numeroase!

Toate acestea ce sa insemne altceva decat motive de a reconsidera disputa romano-maghiara dintr-o perspectiva noua, perspectiva care nu poate avea alta incheiere decat o mai buna intelegere intre cele doua parti, despartite prin prapastii ce se dovedesc a fi usor de trecut!…

…La capatul acestor consideratii atat de sumare, prin care ne-am propus mai mult sa identificam cateva subiecte de cercetare istorica propice unei rodnice colaborari romano-maghiare, ne putem ingadui totusi sa orientam intelesul, semnificatia unei imprejurari pe care istoricii – romani si maghiari deopotriva – prefera sa o lase uitata si necunoscuta publicului, intr-atat fiind aceasta imprejurare de bizara si de neasteptata, de “de neinteles”: la sfarsitul primului razboi mondial, dupa semnarea Tratatului de la Trianon, si dupa lichidarea “revolutiei” ungare conduse de Béla Kun, liderii politici ai Ungariei i-au oferit regelui Ferdinand al Romaniei sa fie rege si al Ungariei! Au propus deci crearea unui sistem politic dualist romano-ungar, in locul celui austro-ungar, defunct!…

Ionel Bratianu l-a sfatuit pe regele Ferdinand, precum tatal sau pe regele Carol în 1880, sa refuze aceasta onoare, din motive mult mai temeinice si mult mai putin interesante azi decat motivele care i-au determinat pe contii maghiari Bétlen, Téléky si Bánffy sa ofere regelui Romaniei coroana milenara a regelui Stefan.

Incercand sa intelegem motivele care au dus la gandul si initiativa crearii unui stat romano-maghiar, va trebui sa avem in vedere si actiunea, ce nu putea fi decat foarte puternica, desi inconstienta, probabil inconstienta!, a acestui substrat etnic comun celor doua popoare, substratul carpato-panonic, acumulat in beneficiul poporului vecin prin actiunea si politica de maghiarizare, mai intai a autohtonilor panonici, mai apoi a romanilor de pe ambele maluri ale Tisei ori din Transilvania…

Lasand viitorului sa faca un bilant exact al celor ce ne apropie si ne aseamana, suntem de pe acum convinsi ca acestea sunt mult mai numeroase si mai consistente decat cele ce ar mai putea azi sa ne separe ori sa ne invrajbeasca.

(…..)

Dixi et salvavi animam meam!…

 

Bucureşti, iunie 1987

Secuii nu sunt unguri!, bashkiri

Secuii nu sunt unguri!, bashkiri

Sursa:

[1] ioncoja.ro


Daca ti-a placut acest articol, urmareste Glasul.info si pe FACEBOOK!



loading...

Site-ul Glasul.info nu răspunde pentru opiniile comentatorilor, responsabilitatea formulării din comentarii revine integral autorului comentariului. Ne rezervăm dreptul de a șterge comentariile cu tentă rasistă, xenofobă,care incită la ură, sau la violență.

Activitatea noastră poate fi susținută și îmbunătățită prin finanțarea acțiunilor pe care le desfășurăm. Dacă apreciați ceea ce facem și ce încercăm să facem și pe viitor, puteți contribui prin donații:
Cont in LEI: RO14BTRLRONCRT0356966001
Cont in EURO: RO61BTRLEURCRT0356966001
Cod Swift: BTRLRO22

Donatii prin PayPal

Alege valuta

Indroduceti suma



Comentarii

comentarii

Site-ul Glasul.info nu raspunde pentru opiniile comentatorilor, responsabilitatea formularii din comentarii revine integral autorului comentariului. Ne rezervam dreptul de a sterge comentariile cu tenta rasista, xenofoba, care incita la ura, sau la violenta

loading...

Continutul articolelor exprima punctele de vedere ale autorului, iar Glasul.info nu isi asuma raspunderea pentru aceste idei exprimate de catre autor, exceptie facand doar notele sau materialele publicate exclusiv de catre redactia Glasul.info
Inline
Inline