Iredentiştii maghiari continuă să sufoce Moldova

Iredentiştii maghiari continuă să sufoce Moldova
Iredentiştii maghiari continuă să sufoce Moldova
Print Friendly, PDF & Email

În anul 2004, când în Parlamentul României încă mai existau români cărora le pasă cât de cât soarta și de viitorul neamului românesc, în ședinţa Senatului din 25 octombrie 2004, senatorul român Iosif Balint venea cu următoarea declarație politică:

“Titlul declaraţiei mele politice de astăzi este “Iredentiştii maghiari continuă să sufoce Moldova” şi din context vă veţi da seama despre ce este vorba.

Nu m-aş fi aplecat asupra acestui subiect, dacă nu aş fi intrat de curând în posesia unui ziar local din judeţul Bacău şi care într-un articol de fond avea titlul “Educaţie maghiară pentru copii din Cleja şi Pustiana”.

Acest articol citează dintr-un cotidian mureşean, “Cuvântul liber”, publicat nu cu mult timp în urmă, în care se arată că mai mulţi copii din satele băcăuane Cleja şi Pustiana au fost într-o tabără în satul Pădureni – Mureş, unde au fost educaţi în cel mai pur stil maghiar de un preot din sat.

Autorul articolului se întreabă, pe bună dreptate, dacă este vorba de iluminarea sufletului sau întunecarea minţii. Am să citez unele fraze din acest articol pentru a nu fi acuzat de subiectivism în cele ce voi relata în continuare.

Se afirmă că nu cu puţin timp în urmă, preotul reformat Molnar Karoly, şi am să-mi cer scuze de la colegii de la UDMR, că nu voi pronunţa uneori corect unele nume sau expresii, din comuna Bogata de Mureş, administrator al centrului de copii orfani din localitate, făcea “furori” prin mass-media, acuzat fiind de practici care s-ar fi potrivit perfect în peisajul celebrelor gale de “K 1”, nicidecum în modul de comportare a unui propovăduitor al preceptelor biblice.

Or, dacă corecţia fizică aplicată poate da roade în unele cazuri, pe moment, prin corecţia psihică pe care alţi slujitori ai Domnului o pun în practică în taberele destinare copiilor “ceangăi”, se urmăresc lucruri cu bătaie lungă în timp.

În fiecare vară, la Centrul pentru Conferinţe şi Tineret din localitatea Pădureni – aşezare cu 500 de suflete, în totalitate de etnie maghiară – preotul reformat Lukacsi Szilamer încearca să organizeze o serie de activităţi prin care copii ceangăilor din localităţile băcăuane mai sus amintite, şi nu numai, primesc o educaţie în cel mai pur stil maghiar, împotriva voinţei acestora. De ce împotriva voinţei acestora? Simplu!

În primul rând, aşa-zişii “ceangăi” sunt de religie romano-catolică, aşa că, de unde până unde, un preot reformat să le îndrume paşii? Acest fapt nu ar fi până la urma-urmei strigător la cer, însă ce este de condamnat este faptul că propaganda maghiară acţionează constant şi cu bună ştiinţă către acreditarea ideii de apartenenţă a ceangăilor la “marea naţiune maghiară”, deşi în cadrul acestei tabere copii refuză sistematic să înveţe limba maghiară, precum refuză copiii români din Transnistria să renunţe la limba maternă.

Din ceea ce se face acolo şi nu numai acolo, din câte ştiu eu, sună a asimilare, în toată puterea cuvântului.

Deşi lăcaşul de cult se cam află în paragină, prelatului Lukacsi Szilamer i se pare mai importantă cheltuirea banilor, proveniţi, ştim noi de unde, în scopul organizării de adevărate campanii de îndoctrinare a tinerilor “ceangăi”, sub forma unor nevinovate tabere de vară.

Se pare însă că, în acest an, cei asupra cărora maşina propagandistică maghiară intenţiona să-şi reverse tolba cu poveşti despre închipuita istorie comună a ceangăilor şi maghiarilor nu a avut parte de un tratament “de salon”, având în vedere că unul din prelaţii care aveau datoria să-i lumineze, îl slujea pe Bachus cu mai multă ardoare decât cea admisă de legea preoţească, iar ieşirile sale necontrolate au cam stricat “firma” lui Szilamer şi a centrului pe care îl conduce.

Şi tot ca o găselniţă, mulţi dintre locuitorii satului beneficiază de legitimaţie de maghiar, dar la ce le foloseşte nu ştie nimeni… Pornind de la aceste aspecte, având în vedere că personal sunt implicat sentimental şi moral, voi căuta în continuare să demontez ideile conform cărora “ceangăii” ar fi maghiari, ba, mai mult, să demonstrez că aceşti oameni sunt sută la sută români de religie romano-catolică şi sunt mult mai naţionalişti, în sensul bun al cuvântului, decât mulţi dintre aceia care se dau români de viţă veche.

Pentru aceasta, mă voi folosi în continuare de conţinutul a două cărţi, de foarte mare importanţă, pentru a întări cele spuse mai înainte. Prima, scrisă de preot dr. Iosif Petru M. Pal, se numeşte “Originea ceangăilor din Moldova şi franciscanii păstorii lor de veacuri”, editată în anul 1942, iar a doua, scrisă de profesorul Dumitru Mărtinaş, se numeşte “Originea ceangăilor din Moldova”, editată, atenţie, în timpul regimului comunist, în anul 1985.

În ambele cărţi se poate constata că autorii au făcut un studiu foarte profund, atât din punct de vedere istoric, cât şi lingvistic, folosindu-se de peste trei sute de lucrări, studii şi articole scrise de-a lungul timpului de alţi autori, italieni, unguri, austrieci, germani şi români.

Se cunoaşte că după luarea în stăpânire a Transilvaniei, statul maghiar a împins la răsăritul Carpaţilor, până în Valea Siretului, o serie de colonii maghiaro-secuieşti şi săseşti, de confesiune catolică, cu anumite rosturi politice, spre a supraveghea mişcările seminţiilor migratoare din răsărit.

Aceste infiltrări au fost destul de numeroase, cu deosebire în Moldova. Numeroase elemente maghiaro-secuieşti au venit peste munţi ca meseriaşi, negustori sau muncitori în mine. Aceste lucruri sunt bine cunoscute de către istorici. Ceea ce a rămas încă necunoscut este faptul că aşezările catolice din Moldova nu erau locuite de “ceangăii” de astăzi, ci de români.

Denumirea de ceangăi era necunoscută în acea epocă. În 1646, nici Bandinus şi nici Paul Beke, secretarul său, care era maghiar, nu cunoşteau această denumire. Apariţia documentară târzie a denumirii de ceangăi nu este întâmplătoare. Ea este legată de rostirea alterată a graiului unguresc de către românii secuizaţi.

Această denumire a fost atribuită idiomului lor unguresc amestecat, numit “csángó beszéd”, adică “vorbire corecită”, de la verbul secuiesc “csangoni”, care înseamnă a se corci. De la graiul lor amestecat, denumirea a fost extinsă şi asupra vorbitorilor acestui grai, denumiţi şi ei “csángók”.

Faptul nu este greu de înţeles: ceangăii, români fiind, nu puteau rosti unele sunete ale limbii maghiare, de aceea le înlocuiau cu unele sunete româneşti apropiate, care sunau neplăcut pentru urechea secuilor. Graiul unguresc al ceangăilor a apărut în decursul procesului de secuizare din sud-estul Transilvaniei şi nu în Moldova. Aici a fost adus de vorbitorii lui numai în sec. al XVIII-lea, cu ocazia valurilor de emigrări de peste Carpaţi.

Se ridică întrebarea: cum trebuie să interpretăm faptul că ceangăii, “maghiari”, abia veniţi din secuime, folosesc în familie limba română? Ar fi fost de aşteptat ca ei, dacă erau într-adevăr unguri, să vorbească acasă ungureşte. Cauza aparentei anomalii este următoarea: maghiarii misionarului Zöld erau, de fapt, români, şi numai după confesiunea lor catolică erau consideraţi şi numiţi unguri.

După neam şi după limba lor maternă erau români. În Transilvania, pe atunci, trecerea la una din confesiunile recepte conferea cetăţeanului calitatea oficială de maghiar. În mod practic, însă, aceşti “maghiari” continuau a trăi după limba, tradiţiile şi obiceiurile lor.

După aşezarea lor în Moldova, în ciuda denumirii de unguri, ce li se dădea aici, “ceangăii” trăiau după coordonatele lor etnice străbune: limba, portul, obiceiurile, tradiţiile şi modul de viaţă. Din aceste motive ei sunt în mod obiectiv de naţionalitate şi origine etnică română, cu toate că, datorită împrejurărilor istorice, mulţi au cunoscut un proces mai profund sau mai superficial de secuizare. Concluzia este faptul că ei sunt şi ei înşişi se consideră români.

Ar trebui aici să amintesc o afirmaţia a preotului Mărtinaş, fratele profesorului Dumitru Mărtinaş, făcută într-un studiu în anul 1942, care spune: “Ar fi timpul să nu mai nesocotim istoria şi realităţile şi să dăm catolicilor moldoveni dreptul de a se numi şi de a fi adevăraţi români.

S-ar cuveni să nu mai fie insultată dragostea lor de neam şi ţară, să nu mai fie arătaţi prin viu grai şi manuale de şcoală ca unguri şi străini, să nu li e mai arunce neplăcuta poreclă de “ceangăi”, pentru că ceangăii nu există, ci există români de religie catolică”.

Catolicii nu sunt minoritari, ci adevăraţi români, pe picior de egalitate cu toţi ceilalţi, buni români, având rădăcini adânci în pământul ţării noastre, adânci atât cât de adânc sunt îngropaţi părinţii noştri şi lungi cât de lung este şirul veacurilor pe care le numără generaţiile strămoşilor noştri.

În concluzie, îi sfătuiesc pe iredentiştii unguri, cât şi pe activiştii UDMR-ului să nu mai încerce să îşi caute prozeliţi în rândul catolicilor din Moldova, pentru că vor fi alungaţi de către aceştia peste Carpaţi sau de ce nu, peste Tisa. Vă mulţumesc.”, a rostit senatorul român Iosif Balint în ședinţa Senatului din 25 octombrie 2004



About the Author

Glasul.info
Portalul Românilor de Pretutindeni - pledoarie pentru panromânism Contact: redactie@glasul.info