Într-un colț de Ardeal, la Ciufud, în comitatul Alba de Jos, trei români și-au ridicat glasurile pentru Neam, pentru Adevăr și pentru Libertate. Nu au ridicat arme, nu au tulburat ordinea publică, nu au cerut decât dreptul de a fi ceea ce sunt: români. Dar pentru că au îndrăznit să cânte „Deșteaptă-te, române!” și „Doina” lui Lucaciu, imnuri sfinte ale sufletului național, au fost osândiți la temniță și la umilință.
Preotul Vasile Morar, slujitor al altarului și al limbii române, a fost condamnat la 18 luni de temniță și 600 de coroane amendă. Alături de el, Simion Crăciun, învățător, luminător de minți și inimă a satului, a primit un an de temniță și 400 de coroane. Iar tânărul Ion Simu, student teolog, aflat la începutul drumului său, a fost aruncat în închisoare pentru șase luni și amendat cu 200 de coroane. Toți trei, vinovați de același „păcat”: au iubit România și au cântat-o cu voce tare.
Acest episod, petrecut în 1897, nu este doar o filă dintr-o arhivă veche; este un simbol al rezistenței tăcute, al curajului de a nu tăcea când ți se cere să-ți negi neamul. În vremurile acelea, cântul românesc era o crimă, iar limba română, o armă temută de stăpânirea străină. În lanțuri și prin temnițe s-a clădit conștiința națională, iar lacrimile și rugăciunile unor oameni ca Morar, Crăciun și Simu au udat rădăcinile libertății de care ne bucurăm astăzi.
Cei trei nu au fost doar condamnați au fost sfințiți de suferință. În tăcerea celulelor lor, ecoul cântecelor românești a răsunat mai tare decât clopotele imperiului care voia să ne șteargă identitatea. Și azi, peste veacuri, datoria noastră este să le purtăm numele cu recunoștință și să cântăm mai departe „Deșteaptă-te, române!”, nu ca pe un simplu imn, ci ca pe un legământ: că niciodată, niciunde, nu vom lăsa să adoarmă sufletul românesc.
Cinste preotului Vasile Morar, învățătorului Simion Crăciun și studentului Ion Simu, eroi ai cântului românesc interzis!
Din glasul lor s-a născut libertatea noastră.
