Linia Arpad – moştenirea horthystă a Carpaţilor Orientali
Cosideraţii generale/ Structura defensivă din Carpaţii Răsăriteni – parte componentă a Liniei Arpad/ Mărturii ale retranşamentelor horthyste în zona Năsăudului/ Evacuarea liniilor fortificate şi alte evenimente din anul de graţie 1944/ Concluzii, dimensiuni turistice şi perspective.
Motto:
“A fost ultima încercare de a face Ardealul un spaţiu maghiar eliminînd sau minimalizând cultura şi limba română” – Ablonczy Balázs, „Ardealul revenit 1940-1944”, 2011
În loc de început…
Uneori entuziasmul prezentării unor locuri cvasi-necunoscute publicului larg, puţin amintite chiar şi în literatura de specialitate autohtonă, te însufleţeşte în demersul documentativ transformându-te într-un avid mesager al subiectului cu pricina.
Linia Arpad – moştenirea horthystă a Carpaţilor Orientali
Iniţial, textul de faţă a început să prindă contur din dorinţa de a încuna cu brio o „trilogie” dedicată zonei Năsăudului. Din acest ţinut de sus al Transilvaniei am prelevat la momentul oportun (în vara lui 2013) amintiri, sentimente şi informaţii esenţiale transmise mai departe sub forma unor articole ce abordează atât crâmpeie din istoria locurilor (aici), cât şi fascinanta lume a înălţimilor Bârgăului, munte cu relief domol, pestriţ, umanizat prin iscusinţa omului simplu, gardian al ruralului profund (aici).
La modul concret, abundenţa de amănunte fascinante referitoare la Năsăud, adevărată sursă de inspiraţie în demersurile descriptive menţionate – zic eu destul de consistente – reprezintă dovada clară a faptului că avem locuri prea puţin cunoscute în această ţară, că trăim ghidaţi de nevoi false căutând desfătarea în locuri exotice, suprasaturaţi fiind de clişee care ne fac să credem că România este depozitarul unor valori sumare, superficiale şi greşite, aşa cum se vrea insinuat prin sistemul veros de comunicare în masă ce inoculează în mentalul colectiv doar balast informaţional.
Urmăriți Glasul.info și pe Google NewsVă invit să lecturati o ultima mostră de atractivitate din acest teritoriu de la răscrucea Drumului Rodnei şi celui al Dornelor şi Sucevei, prin punerea în lumina a unui obiectiv de sorginte horthystă, destul de controversat (la fel cum probabil vor fi şi unele păreri personale inserate în context), a cărui identitate reprezintă o povara în sine, conotaţiile acestuia fiind preponderent negative. Este un demers inedit, rezultatul multor luni de muncă asiduă, de documentare şi concepere, având în vedere sursele difuze care au fost selectate şi cercetate amănunţit pentru a închega o imagine corectă a tematicii în speţă, tematică cvasi-inexistentă în istoriografia românească.
Concomitent cu aprofundarea problemei, cu cercetarea surselor, a conjuncturii istorice şi a realităţilor contemporane, observaţiile de ansamblu primează în fizionomia articolului. Se poate contura astfel un tablou relativ fidel a ceea ce a însemnat Linia Arpad în conjunctura militar-istorică a epocii şi – pentru unii mânaţi de frustrări şi atitudini revanşarde – încă înseamnă, dincolo de viziunea neutră ce ar trebui să primeze în relaţie cu acest vestigiu al trecutului.
Consideraţii generale
Carpaţii Româneşti au constituit de-a lungul veacurilor, în caz de necesitate, un adevărat refugiu pentru civilizaţia autohtonă. Izvoarele scrise şi gravurile păstrate din Antichitate certifică înverşunatele bătălii ce s-au purtat între daci şi romani pe culmile acestor munţi în care încărcătura istorică încă se vădeşte pe areale deosebit de extinse.
În Evul Mediu marele Imperiu Otoman a avut nenumărate dificultăţi în ce priveşte strunirea populaţiei de la nord de Dunăre, tocmai datorită „barierei” orografice şi a cuverturilor nesfârşite de pădure în care regimente întregi de ieniceri puteau pieri cu desăvârşire, la fel cum legiunile lui Publius Varus dispăreau acum 2000 de ani în adâncul întunecatei păduri Teutoburg, de la vest de fluviul Rin.
Să nu uităm nici problemele pe care le-au avut habsburgii în zona Valahiei Mici (Oltenia), atunci când escaladarea la un nivel nemaintalnit în Europa a haiduciei în munţii din Bazinul Lotrului i-a forţat, în 1739, după nici 21 de ani de stăpânire în zona, să renunţe la acest teritoriu de la exteriorul Meridionalilor.
Mult mai aproape, în perioada contemporană, diferendele dintre Ţările Române care tindeau înspre constituirea ca stat unitar şi imperialismul austro-ungar devenit caduc în anii de graţie ai începutului secolului al XX-lea, au făcut din cumpenele munţilor adevărate linii de suferinţă ale căror urme se pot observa cu uşurinţă şi la un secol depărtare de Prima Conflagraţie Mondială.
Din Carpaţii de Miazăzi şi până în Masivele Buzăului şi înălţimile Vrancei, din Munţii Nemira până pe culmile Tarcăului şi mai sus de aceste locuri, amprentele tranşeelor şi ale obuzelor stau mărturie aprigelor desfăşurări de forţe care s-au soldat cu zeci de mii de suflete trecute în nefiinţă şi un număr şi mai mare de persoane rămase cu sechele fizice şi psihice ce le-au atârnat ca şi povară tot restul vieţii. Pe alocuri ai vaga impresie că nu a trecut nici un deceniu de la nefastul eveniment, atunci când contemplezi acurateţea cu care s-au păstrat în sol dovezile incomensurabilei drame.
Ajungând la momentul celui de-Al Doilea Război Mondial intrăm într-o nouă etapă de înzestrare a înălţimilor montane cu buncăre, cazemate, tranşee şi alte linii de adăpost/apărare, ce se vădesc preponderent în partea Carpaţilor Moldo-Transilvani, urcând apoi spre Maramureşul romanesc, pentru a trece în Zakarpatia Oblast (Transcarpatia Ucraineană sau Rutenia).
La nivel de ansamblu, pe teritoriul actual al României, tradiţia sistemelor de fortificaţii moderne coboară până în ultima decadă a secolului al XIX-lea, atunci când marele artizan al retranşamentelor de la Namur, Liege şi Anvers – generalul belgian Henri Alexis Brialmont – este chemat de către Carol I pentru a desăvârşi centura de forturi şi redute a Bucureştilor, menită să crească importanţa strategică a Capitalei Ţărilor Române.
Tot în acei ani, proiectele de baterii cuirasate ale maiorului german Maximilian Schuman au stat la baza studiilor ce s-au desăvârşit prin fortificarea zonei dintre marele cot al Dunării şi Curbura Carpaţilor, pe aliniamentul Focşani-Nămoloasa-Galaţi, un punct nevralgic de la exteriorul munţilor, aşa cum confirmase şi Războiul de Independenţă din 1877.
În preajma celei de-A Doua Conflagraţii Mondiale, sistemul defensiv întins pe sute de kilometri la graniţa de vest a României (generic intitulat „Linia Carol”, după numele iniţiatorului, Carol al II-lea) era menit să contracareze eventualele porniri revizioniste ale vecinilor din Câmpia Panonică, însă contextul istoric nu a permis nici finalizarea şi nici folosirea activă arespectivelor construcţii.
Jocurile strategice ale Germaniei naziste dar şi ale Uniunii Sovietice au obligat în anul 1940 România la cedări teritoriale atât spre această din urmă, cât şi spre Ungaria şi Bulgaria, încurajate – şi chiar susţinute – de succesul agresorilor stalinişti (vezi aici).
Un articol foarte bine si atent documentat de catre domnul Nicolae Cristian Badescu pe care ne face placere sa-l redam macar si partial. Gasiti intreg articolul AICI
Cititi intreg articolul… pe nicolaecristianbadescu.blogspot.ro
Sursa:
[1] nicolaecristianbadescu.blogspot.ro [2] prin amabilitatea domnului Nicolae.CBAbonează-te și la canalul nostru de WhatsApppentru a primi postările noastre și acolo.
Romania 1989 - de la revolta populara la lovitura de Stat
By: Corvin Lupu
Oranki amintiri din captivitate
By: Dimitrie Bejan
Tratatul cu Ucraina. Istoria unei trădări naționale
By: Tiberiu Tudor
Mihai Eminescu despre Unitatea Românilor
By: Gică Manole
