„Eminescu și evreii din vremea sa.”

Mihai Eminescu despre evrei
(„Curierul de Iaşi” – 1876)

 

Popor tolerant, românii au primit să se aşeze pe pământul ţării lor, în istorie, diferite neamuri. Oricine a venit din cele patru zări a fost binevenit pe pământul românesc. Niciodată noi, românii, nu am practicat discriminarea rasială sau religioasă faţă de ceilalţi. Străinii aşezaţi la noi şi-au construit aşezări durabile, şi-au înălţat lăcaşuri religioase unde să se închine dumnezeului lor, au trăit în pace/prietenie cu poporul cel vechi. Sunt „n” exemple ce dovedesc toleranţa, mai mult decât atât, omenia poporului român faţă de străinii ce s-au aşezat la noi.

Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApp pentru a primi postările noastre și acolo.


libris.ro

O situaţie aparte au avut-o românii din Transilvania şi Banat, cărora, după cucerirea maghiară (secolele XII – XIII), li s-a impus cu brutalitate un regim de discriminare etnică, socială şi confesională, cel mai lung din istorie (aproape o mie de ani). Aşadar, în pământurile româneşti intracarpatice, noi veniţii (ungurii, secuii, germanii) nu s-au mulţumit că au luat în stăpânire ţara românilor, ci au transformat pe băştinaşi în robi.

„Eminescu și evreii din vremea sa.”

Spaţiul românesc extracarpatic, însă, a fost încă de la întemeierea statelor româneşti (secolul al XIV-lea) un spaţiu de imigrare. S-au aşezat la noi, în timp, armeni, greci, ucraineni, bulgari, polonezi, cehi, slovaci, tătari etc., care o dată nu s-au plâns că nu au drepturi şi libertate sau că românii sunt intoleranţi.

Între toate etniile ce s-au aşezat la noi evreii constituie un caz aparte. Foarte puţini în evul mediu, rarisimi chiar, evreii au început să emigreze din alte ţinuturi ale Europei spre spaţiul românesc după cele trei împărţiri ale Poloniei de către Rusia, Austria şi Prusia (1772; 1793; 1795) şi, îndeosebi, după tratatul de pace de la Adrianopol (1829), când Turcia, înfrântă în războiul cu Rusia (1828 – 1829), este nevoită să renunţe la monopolul comercial-economic asupra statelor româneşti extracarpatice.

Numărul evreilor va creşte, de asemenea, în partea de Nord-Vest a Moldovei, după ce, la 1775, Austria anexează acest teritoriu, ocupaţia lor favorită fiind „cârciumăritul, cu vin, holercă şi bere”. Generalul austriac Euzenberg, pe la 1781, nota într-un raport că evreii sunt „neamul cel mai de-a dreptul stricat, dedat trândăviei; se hrăneşte fără a fi prea mult supărat, din sudoarea creştinilor muncitori”.

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, numărul evreilor imigraţi, în primul rând în Moldova, va creşte. Pe la 1816, persecutaţi cu brutalitate în Rusia, circa 20.000 de evrei forţează graniţa Moldovei, deşi domnul Scarlat Callimachi (1812 – 1819) încearcă să-i oprească. Nu-i va opri nici domnul ţării, şi nici altcineva, căci instalarea masivă a evreilor în spaţiul românesc extracarpatic făcea parte dintr-un plan.

Aşezarea evreilor în spaţiul românesc, în deceniile ce au urmat anului 1829, a luat un caracter de masă. A fost vorba, în realitate, de o adevărată invazie, „lentă şi tenace”, şi care urmărea scopuri perfide, antiromâneşti, după cum susţinea Vasile Alecsandri, la 7 octombrie 1879, într-o şedinţă a Senatului României, noii veniţi urmărind nimic altceva decât „să devină proprietari ai pământului acestui popor, iar din vechii stăpâni ai României să facă nişte sclavi”.

Întru atingerea acestui obiectiv, evreii veniţi în România au declanşat şi susţinut o campanie de lungă durată împotriva românilor, acuzaţi cu totul pe nedrept de persecuţii rasiale, adevărate pogromuri împotriva lor! Calomniile împrăştiate deliberat în toată lumea de către evrei împotriva românilor aveau ca scop exercitarea de presiuni (după 1866) asupra tânărului stat român.

Rezultatul va fi că guvernanţii români ai timpului vor fi nevoiţi să „legitimeze prezenţa în România a acestor invadatori”, care, nefiind deloc mulţumiţi cu cele ce obţinuseră, voiau mai mult: drepturi egale ca oricare cetăţean român, pentru a duce la îndeplinire nestingheriţi, cu ajutorul Ocultei mondiale, proiectul „Israel în România” Acest proiect malefic, cu intenţia de genocid împotriva poporului român, urmărea constituirea unui stat evreiesc pe teritoriul României, fapt ce-l va face pe Vasile Alecsandri să declare despre acest proiect, în acelaşi discurs în Senatul României, că este unul „fără de seamă în analele istoriei lumii”.

Din această perspectivă evreii urmăresc culpabilizarea poporului român ca popor antisemit încă de la geneză, de la constituirea statelor româneşti medievale, care, chipurile, au luat „măsuri juridice antisemite”. În consecinţă, Radu Ioanid îi acuză de „antisemitism” (sic!) pe unii dintre marii domni ai noştri ca Ştefăniţă cel Viteaz (1517 – 1527), Alexandru Lăpuşneanu (1552 – 1561; 1564 – 1568), Aron Tiranul (1592 – 1595), Mihai Viteazul (1593 – 1601).

Dacă ar fi să-l credem pe Radu Ioanid (nu-l credem cu niciun chip), întreaga istorie a românilor nu ar fi avut altă menire decât să-i combată pe evrei. Dăm câteva exemple de rea credinţă desăvârşită în a analiza istoria noastră în ultimele trei secole: „atitudinea oscilantă a domnitorilor români din secolul al XVIII-lea, unii dintre ei adoptând măsuri

discriminatorii antisemite”; „În secolul al XIX-lea, legislaţia română referitoare la evrei se dezvoltă sub semnul discriminării etnice şi religioase…”. Nu stărui asupra „opiniilor” lui Radu Ioanid cu privire la secolul al XIX-lea în istoria românilor, care este apreciat doar ca o lungă „discriminare antisemită”; la atât şi nimic altceva se reduce istoria noastră în veacul al XIX-lea!!!

În această atmosferă viciată de colportarea de minciuni şi calomnii la adresa românilor, cu care evreii din România împânzeau Occidentul, îşi va scrie seria de articole, cu privire la chestiunea evreilor, poetul naţional Mihai Eminescu. Ne oprim, deocamdată, doar la două dintre acestea, care au apărut în „Curierul de Iaşi” la 1876 şi, respectiv, începutul anului 1877.

Primul articol scris de Mihai Eminescu despre problema evreiască în România a fost publicat la 5 decembrie 1876 în „Curierul de Iaşi”, având un titlu dat de editor: Iarăşi evreii (Timpul reproduce…). Aşa, faţă de intenţia pe care Alianţa Universală a israeliţilor o avea, ca într-o Conferinţă europeană să se solicite, printre altele, ca „evreii din România să aibă partea lor de beneficii…”, Eminescu adoptă o poziţie tranşantă, vehementă, respingând ca obraznice, nefondate pe nimic pretenţiile respectivei Alianţe.

Eminescu notează că, de-a lungul istoriei, în urma celor mai mari sacrificii ale omenirii, cei care au profitat de acestea, fără să facă sau să rişte nimic, au fost evreii. „Cum aşa?”, se întreba şi întreba cititorul Eminescu, Rusia şi-a pus în mişcare sute de mii de „suflete”, Serbia şi-a sacrificat elita neamului, iar România cheltuieşte pe zi „250.000 de lei noi”, pentru ca din sfânta sudoare a ţăranului român, „a celui sârbesc, a oierului muntenegrean, a rusului” să beneficieze în mod egal evreii?

Ei, evreii, se indigna Mihai Eminescu, vor egalitate perfectă cu popoarele vechi ce „s-au sacrificat”, ei care, printr-o presă mincinoasă şi făţarnică, au fost „contra creştinilor”, batjocorind pe români, pe sârbi, pe ruşi, pe care îi numeau „semibarbari şi semiasiaţi”. Drepturile sunt pentru cei ce s-au jertfit pentru pământul patriei lor, cine „nu-şi varsă sângele pentru petecul său de pământ strămoşesc…”, consemna Eminescu, „…poate să precupeţească înainte chibrituri şi vax” dar să ne lase în pace.

Pentru România, nota Mihai Eminescu, impunerea de către străini a egalităţii evreilor cu poporul cel vechi („egala îndreptăţire a 600.000 de lipitori şi precupeţi”) este o chestiune de supravieţuire sau de moarte. Ca nou veniţi în ţară, evreii solicită egalitatea în drepturi cu băştinaşii („drepturile… civile şi publice”), dar prin această egalitate evreii nu urmăresc „decât dreptul de-a exploata poporul nostru de bună voie”.

Nimic nu are mai mare importanţă, continua Eminescu, când e vorba de existenţa poporului nostru, iar înjurăturile presei jidoveşti sau conspiraţiile alianţei universale nu ne intimidează, căci vom şti totdeauna de a le arăta „lungul nasului”. În fond, evreii, cu mijloace ascunse, vor să ne domine la noi în ţară, îşi informa Eminescu cititorii, ajutându-i în această direcţie tocmai istorica noastră toleranţă.

Dacă domnii evrei se simt discriminaţi în România, conchidea Eminescu, ceea ce nici vorbă să fie cazul, au alternativa, dacă „li-e numaidecât după drepturi egale”, „de a merge cu drumul de fier” în Austria, Germania, Italia, Franţa „ca să se bucure de toate drepturile posibile”. Desigur, sunt şi evrei care „merită egala îndreptăţire”, dar numărul acestor „folositori” ţării e prea mic ca să „dăm drepturi depline sutelor de mii de venetici neproductivi care, la urma urmelor, trăiesc pe urma muncii şi vieţii poporului nostru”.

Înainte de acest prim material scris de Mihai Eminescu, cu privire la problema evreilor, este bine să notăm că, pe 25 august 1876, tânărul poet publica, tot în „Curierul de Iaşi”, o scurtă notă intitulată Sămânţa jidovească din Cernăuţi. Cu acest prilej, Eminescu punea la punct pe un oarecare Carol Emil Franzos ce publicase, în „Noua Presă Liberă”, un foileton despre realităţile din Nordul Moldovei, Bucovina şi Galiţia, pe care le aprecia extrem de critic ca aparţinând de „Semi-Asia”.

Eminescu reproşa domnului respectiv că, neştiind nimic despre poporul cel vechi din aceste locuri, necunoscându-i limba, cultura, tradiţiile, şi în baza impresiilor adunate din „Colomeia, Sadagura, Podul-Iloaiei” de la evreii trăitori acolo, el şi-a extins judecăţile de valoare şi asupra românilor. Din acest motiv, Eminescu sancţionează poziţia individului în cauză, apreciat drept un „tânăr şi gros” colaborator de la „Noua Presă Liberă”, ca fiind una mârşavă şi obraznică, căci batjocoreşte toate neamurile ce „n-au plecare de-a se săruta cu jidanii”.

Pentru a scrie veridic despre români, susţinea Mihai Eminescu, trebuie să le cunoşti limba, să trăieşti lângă/cu ei, doar aşa se poate da „o icoană fidelă despre cultura unor popoare”. Doar cunoaşterea „limbii jidoveşti”, a mediului comunităţilor evreieşti din această regiune este cu totul insuficient şi nefolositor, neputând servi, concluziona cu ironie Eminescu, „decât pentru a te introduce în universităţile din Tîrgu-Cucului”.

La începutul anului 1877, pe 9 ianuarie, Mihai Eminescu revine asupra chestiunii evreilor din România cu un articol consistent, Evreii şi Conferinţa, publicat tot în „Curierul de Iaşi”, în care abordează acelaşi subiect ca şi în articolul de la sfârşitul anului 1876.

Subliniem că, şi în acest material, Eminescu îşi manifestă regretul faţă de acei evrei, „relativ puţini”, care „s-au identificat cu această ţară” şi care ar merita o cu totul altă soartă. Dar, pentru că „evreii sunt o armie economică” unită împotriva a tot ceea ce nu este din neamul lor, iar când această armie se apropie de noi, ea trebuie combătută fără a mai lua în seamă „pe puţinii amici, ce i-ar putea avea în acea armie”.

Eminescu este tranşant în a aprecia că evreii, de oriunde aiurea, îşi dobândesc drepturile fără muncă, cât şi fără sacrificii, spre deosebire de alte popoare la care „drepturile publice şi private” au fost rezultatul unei munci fără preget, precum şi a unor sacrificii deosebit de mari. În istorie, sublinia Mihai Eminescu, evreii n-au avut altă preocupare decât „traficarea muncii străine”, iar de stabilit s-au stabilit doar în acele ţări în care „s-a încuibat corupţia”. Deşi munca asiduă „e singura creatoare a tuturor drepturilor”, evreul dispreţuieşte munca şi „precupeţeşte lucrul străin”.

Creşterea numărului de evrei în România, Eminescu o pune şi sub semnul importului de civilizaţie occidentală în societatea românească, românii ignorând cu desăvârşire că, pentru a deveni funcţionale „toate formele de cultură occidentală”, ar fi fost necesară o „muncă echivalentă” făcută de oameni competenţi spre a dirija sistemul implantat, nu nişte indivizi fără de nici o ştiinţă de carte.

Pe Eminescu îl exaspera faptul că evreii veniţi recent în România se plâng pretutindeni că nu au drepturi, minţind în străinătate că sunt persecutaţi. Ei bine, nota poetul, dacă în Rusia, Austro-Ungaria, Turcia evreii au toate drepturile „posibile şi imposibile”, de ce vin în România unde ştiu că vor fi cel mult „suferiţi”. De altfel, scăpată recent de stăpâni, accentua Eminescu, România, sătulă de aceştia, cu niciun chip nu voieşte stăpâni evrei!

În continuare Mihai Eminescu nota că drepturile unei naţii se dobândesc în timp, iar istoria e plină de sacrificiile poporului român, de munca acestuia spre a ieşi la libertate. În această veche şi mare luptă a poporului român, evreii nu au fost prezenţi sub nicio formă. Iată de ce ei nu pot să aibă aceleaşi drepturi cu românii, susţine Mihai Eminescu, căci niciunul dintre evrei n-a trudit pentru ca neamul românesc să-şi aibă „un loc la soare”…

Aşadar, pentru Mihai Eminescu, singurul şi cel mai important factor de legitimare a drepturilor civile îl constituie Istoria, cu munca şi sacrificiile constante făcute de poporul cel vechi, românii. Noii veniţi, dacă-s cinstiţi, muncesc şi se integrează societăţii, se achită de toate obligaţiile datorate la stat, au aceleaşi drepturi ca şi românii.

Dar dacă nu muncesc, se ocupă doar cu negoţul de băuturi spirtoase falsificate care sunt „stricăcioase sănătăţii”, guvernul este obligat să adopte măsuri legale împotriva acestora, interzicându-le comercializarea respectivelor băuturi otrăvitoare la sate.

Interdicţia ca evreii să mai vândă băuturi otrăvitoare la sate, restricţiile impuse de guvernul român în această direcţie au declanşat o extraordinară campanie antiromânească a lobby-ului evreiesc în Occident. Aşa, doar pentru că evreilor li se interzice crâşmăritul la sate (ocupaţia lor favorită după ce s-au aşezat în spaţiul românesc), România este acuzată de antisemitism feroce, de adevărate pogromuri evreieşti.

De altfel, accentua Mihai Eminescu, colportarea minciunilor/calomniilor pe seama românilor este uşurată de faptul că evreii au sub control „presa europeană”.

În viziunea lui Eminescu, grav nu-i faptul că evreii controlează presa europeană, ci în ce scop folosesc ei această extraordinară putere. Aşa, după Mihai Eminescu, evreii exercitând un adevărat monopol asupra mass-mediei din Occident, ei nu urmăresc „luminarea” publicului, ci propagă „ura între clase şi popoare”, introducând „uşurinţa pariziană” şi ura în „relaţiile sociale”.

În Austro-Ungaria, credea Mihai Eminescu, evreii asmuţă (poetul foloseşte cuvântul „sumuţă”) un neam împotriva altuia, în Germania ridică o confesie religioasă împotriva alteia, „ginte contra ginte”. Patronii de la Pester Lloyd care „sumuţă pe maghiari contra germanilor şi a celorlalte naţionalităţi este acelaşi care prin „Neue Freie Presse” sumuţă pe germani contra maghiarilor”.

Oriunde s-ar afla, evreii au fost totdeauna de partea stăpânilor (a celui „tare”), „niciodată cu cel apăsat şi se unesc cu acela (cel puternic – n. ns. – G. M.) întru traficarea şi exploatarea puterilor pozitive ale poporului”.

Faţă de acuzele de antisemitism aduse românilor, acuze cu care evreii la acea vreme umpleau Europa, ca un foarte bun cunoscător al trecutului românesc, Eminescu nu spune în articolul pe care îl analizăm decât adevărul: „Prigoniţi n-au fost la noi evreii niciodată. Restricţii juridice (ceea ce e cu totul altceva decât antisemitism – n. ns. – G. M.) au existat pentru ei totdeauna, dar nu din cauza religiei.

Ştefan-Vodă cel Mare întăreşte câtorva evrei veniţi din Polonia libertatea confesiei, dreptul de a-şi clădi sinagoge, un drept pe care turcii, aşa-numiţii noştri suverani, care de pe la 1560 au început să ne calce tratatele, nu l-au avut niciodată… Meseriaşi şi proprietari nu puteau fi, căci proprietatea emana de la domnie şi era strâns legată de contribuţia de sânge, la care nimeni nu i-a poftit, nimeni nicicând, şi de la care, când îi pofteşti, ştiu a se sustrage, făcându-se sudiţi austrieci, deşi sunt născuţi în România din supuşi ruseşti şi n-au văzut Austria cu ochii.”.

După această clarificare, concluzia lui Mihai Eminescu este fără echivoc: fiindcă nu muncesc nicăieri, evreii „nu merită drepturi”, iar comerţul care li-e specific neamului lor şi pe care îl practică nu înseamnă deloc muncă, iar el pretutindeni nu cere decât „libertatea traficului”. Evreul tocmai din acest specific economic al său e „veşinic consumator, niciodată producător”, excepţiile sunt extrem de rare.

Venirea în număr mare a evreilor în România, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, aşezarea lor pe pământul românesc a fost înlesnită, în opinia lui Mihai Eminescu, îndeosebi după constituirea statului românesc modern şi reformele efectuate de acesta „în sens liberal”, care „au ajutat înmulţirea furnicarilor”. În absenţa muncii reale, adevărate şi productive, „libertăţile nu sânt decât tot atâtea forme de nelibertăţi”, iar omul cu adevărat liber nu este decât acela „ce trăieşte din munca productivă a mâinilor sale”.

În contrast cu acest postulat, sublinia Eminescu, în România, unde domneşte o crasă incultură (doar „forma goală a culturii”), ţară a „reputaţiilor uzurpate, a jurnaliştilor fără carte…, a profesorilor fără elevi”, numaidecât trebuia şi evreii să fie aidoma, în superficialitatea muncii, cu „generaţia actuală din România, călărind fraze umanitare şi egalitare pe care le-au învăţat de la noi, să ceară drepturi egale cu noi”.

Desigur, marea minte a lui Mihai Eminescu era cu totul străină de ura de rasă faţă de oricare popor. O spune chiar el în articolul pe care îl analizăm, subliniind că doar pentru conservarea neamului românesc este de acord cu măsuri cu caracter restrictiv împotriva evreilor nu de multă vreme aşezaţi la noi în ţară.

În trecut, pe vremea domniilor fanariote, accentua Mihai Eminescu, neluându-se măsuri de prevedere faţă de asaltul social a acestora, vechea noastră aristocraţie a fost lichidată. Faptul a fost posibil prin metisarea elitei neamului românesc cu „stârpitura grecului modern” tarat de toate viciile posibile. Ciocoii, luând de aliaţi pe evrei, au îndepărtat din fruntea statului vechea boierime românească.

Evreii controlând sistemul arendăşiei la noi în ţară, guvernul a luat măsuri ca ei să nu poată, pe căi legale, ajunge proprietari asupra pământului, caz în care întreg patrimoniul nostru naţional ar încăpea pe mâinile lor. Eminescu, nefiind cu nici un chip xenofob, aprecia că nu faptul că evreii „ar acapara toată proprietatea”, dacă ar avea aceleaşi drepturi civile ca şi poporul cel vechi, reprezintă pericolul cel mare, ci faptul că aceiaşi evrei „nu sânt – nu pot fi români (subl. aut.)”. Există un specific evreiesc, la evreii din Europa, sublinia Mihai Eminescu, anume, în orice ţară ar trăi, din cauza unui accentuat „simţământ de rasă”, acesta predomină faţă de „iubirea pentru naţia în mijlocul în care trăiesc”.

Întru susţinerea punctului său de vedere, Eminescu aduce exemplul constituirii „Alianţei Israelite Universale”, care este „curat ebraică” şi „mincinoasă”, şi care „pretinde că, fiind evreii pretutindeni oprimaţi”, are ca scop să-i „scape de opresiune”. Ajuns aici, poetul naţional se întreba, deloc retoric, desigur, cât de mult sunt asupriţi/oprimaţi evreii în România, tot el dând un răspuns fără echivoc, în acord cu realitatea istorică: împotriva evreilor din România „nu există opresiune, nu există persecuţie…”.

Astfel, argumenta Mihai Eminescu, în România comerţul şi capitalul sunt în mâinile evreilor, „proprietatea funciară urbană în cea mai mare parte în mâinile lor”, tot ei controlează „arenzile de moşii în Moldova”, ei au monopolul negoţului de import şi export, ei exercită controlul la „tot debitul tutunului şi a băuturilor spirtoase”, ei au monopolul pe „toate arterele vieţii economice care se bazează pe speculă”. În ciuda acestor evidenţe, evreii se plâng pretutindeni că în România nu au drepturi şi sunt persecutaţi, probând o atitudine duşmănoasă faţă de ţara care i-a primit, ponegrind-o pretutindeni, colportând în gura mare pe seama ei calomnii, minciuni ordinare.

Prin toate acestea, evreii s-au ridicat împotriva poporului „în mijlocul căruia trăieşte”, dovedindu-se trădători. Evreii, ca să beneficieze de aceleaşi drepturi cu „cetăţenii statului român”, trebuie să fie loiali României, să vorbească limba română în familiile lor, să se amestece cu românii prin „căsătorii interconfesionale”, să devină, cu timpul, purtători ai „sarcinei de cultură a ţării româneşti”, să intre în „conmembraţiunea socială a românilor”, devenind, pe această cale, „trup din trupul nostru”.

Faţă de calomniile răspândite de evrei în Occident pe seama României şi a pretinselor persecuţii la care, chipurile, ar fi supuşi evreii la noi în ţară, Mihai Eminescu conchide tranşant: „…evreii trăiesc în România fără a li se cauza nici cel mai mic rău…”, restricţiile de natură economică impuse acestei seminţii constituind, în viziunea lui Eminescu, „singurul „modus vivendi” ce-l putem avea deocamdată cu seminţia evreiască”.

La finalul articolului, Eminescu combate, încă o dată, pe demagogii politici „care vorbesc întruna de naţie”, de „voinţa naţională”, pe când în realitate naţiunea adevărată, asuprită cu brutalitate chiar de acei demagogi, „susţine cu sudoarea-i tot aparatul netrebnic al formelor străine de cultură introduse prin numeroasa clasă de proletari ai condeiului”, străină cu totul de esenţa adevăratei culturi europene, faptul fiind explicabil deoarece acest „proletariat” refuză cu îndărătnicie „să muncească”.

Basescu și Talmudul, Băsescu a condus România după Talmud și Protocoalele Sionului
Basescu și Talmudul, Băsescu a condus România după Talmud și Protocoalele Sionului

Sursa:

[1] ioncoja.ro

Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApppentru a primi postările noastre și acolo.


Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram Glasul.info, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri

Showing 1-8 of 13 Books

Istoria ilustrata a Transilvaniei

By: Ioan Bolovan, Ioan-Aurel Pop

O istorie generală a unei țări, a unei provincii sau a unei regiuni are obligația să recompună prezentul oamenilor care au trăit în trecut în funcție de rolul jucat de fiecare entitate, grupare, etnie, confesiune componentă. Dar, ca toate celelalte istorii, nici aceasta nu poate răspunde tuturor problemelor spinoase ale trecutului și prezentului Transilvaniei. Totuși, încearcă să explice, din perspectiva întregii

Ardealul. Tinuturile de pe Olt. Tinuturile de pe Mures

By: Silvestru Moldovan

Silvestru Moldovan face parte din acele generatii de romani ardeleni care stiau totul: vorbeau, citeau si scriau in romana, maghiara si germana, ceea ce le-a creat libertatea de a se misca in orice regiune a Principatului, de a sta de vorba cu oricine in limba aceluia si de a cunoaste cel putin trei culturi. Asemenea intelectuali au rasarit din pamantul

Dictionarul numirilor de localitati cu poporatiune romana din Ungaria

By: Silvestru Moldovan

Aceasta carte face parte din colectia Infoteca a editurii Scripta si reprezinta o reeditare dupa un secol a unui instrument lexicografic de baza pentru cultura romaneasca. Practic, este o imensa arhiva ordonata, care ofera informatie de prim interes in compartimente definitorii ale Transilvaniei istorice: populatie, asezaminte de cult, denumirea localitatilor in expresie romaneasca, maghiara si germana.

Romania 1989 - de la revolta populara la lovitura de Stat

By: Corvin Lupu

Romania 1989 - de la revolta populara la lovitura de Stat - Corvin Lupu

Oranki amintiri din captivitate

By: Dimitrie Bejan

Oranki amintiri din captivitate, ParinteleDimitrie Bejan

Tratatul cu Ucraina. Istoria unei trădări naționale

By: Tiberiu Tudor

Tratatul cu Ucraina. Istoria unei tradari nationale - Tiberiu Tudor

Mihai Eminescu despre Unitatea Românilor

By: Gică Manole

Mihai Eminescu despre Unitatea Romanilor - Gica Manole

Scantei de peste veacuri

By: Dumitru Almas

Scantei de peste veacuri - Dumitru Almas
1 2


Drepturi de autor! Informaţiile publicate de glasul.info pot fi preluate de alte publicaţii online doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.

Site-ul Glasul.info nu răspunde pentru opiniile comentatorilor, responsabilitatea formulării din comentarii revine integral autorului comentariului. Ne rezervăm dreptul de a șterge comentariile cu tentă rasistă, xenofobă,care incită la ură, sau la violență.


Glasul.info

Portalul Românilor de Pretutindeni - pledoarie pentru panromânism Contact: redactie@glasul.info

One thought on “„Eminescu și evreii din vremea sa.”

Lasă un răspuns

Next Post

Pradarea Romaniei.Cum a pradat Traian Basescu Romania.Crima organizata. Interesele externe.

mie feb. 25 , 2015
Acestea sunt titlul si subtitlul volumului scris de catre Victor Gaetan si Ciprian Nastasiu, care mi-a fost daruit de un bun prieten. Ii multumesc. Intai, volumul a aparut in editie samizdat in tiraj limitat, care s-a epuizat imediat. In 2009, Editura Compania a scos o noua editie. In Noiembrie 2009, […]
Romania stat mafiot masonic, Traian Basescu

Poate vă place și:

libris.ro